Plăcerea răspândacului: despre satisfacția dezinformării și golul care trebuie umplut cu minciuni

Idioții utili” ai zilelor noastre nu sunt, de fapt, chiar idioți. Sunt frustrați cu ambiții mărunte, care se transformă benevol în ustensile perfecte pentru propaganda de tip fake news. Diferența e simplă: un ”bou compulsiv” transmite mai departe ce a primit, fără să clipească. O persoană cu un oarecare nivel de inteligență însă, o colorează, o amplifică, îi adaugă detalii savuroase. Nu doar repetă, ci înfrumusețează minciuna. Astfel, dezinformarea capătă plusvaloare – și culmea e că toată această muncă se face gratis, din pură satisfacție personală.

Zvonerul și răspândacul: două figuri cu istorie

Divertis, prin sketch-urile anilor ’90, a fixat două personaje care între timp au devenit tipologii eterne: Zvonerul și Răspândacul. Primul inventează „bomba” de cartier (de regulă, pe bani): că se dă untul pe cartelă, că a căzut guvernul, că vine sfârșitul lumii. Al doilea, Răspândacul, e cel care trăiește pentru momentul în care poate transmite mai departe „bomba”, cu satisfacția celui care știe ceva ce ceilalți nu știu.

Aceste figuri aparent comice nu mai țin doar de satire TV. Ele au devenit arhetipuri sociale. Răspândacul este prezent pe Facebook, pe WhatsApp, în comentariile la articole și în grupurile obscure de Telegram. Și, paradoxal, cel mai fidel răspândac nu e cel plătit de o rețea de propagandă, ci cel care o face gratis, din pură voluptate psihologică.

Satisfacția dezinformării: plăcerea de a sfida

Ce înseamnă, în fond, să răspândești o minciună? Nu doar să o repeți, ci să o repeți cu încântare, cu un fel de orgoliu: „Eu știu ce nu vi se spune!”. În lumea răspândacului, fiecare share, fiecare forward, fiecare gif postat nu e doar o acțiune banală, ci un mic act de sfidare.

Satisfacția vine din contrazicerea oficialului, a jurnalistului, a profesorului, a vecinului care „se crede deștept”. Minciuna devine un instrument de răzbunare simbolică. În spatele fiecărui share trăiește o voce interioară: „Voi credeți că știți, dar eu vă arăt că sunteți manipulați. Eu sunt liber, voi sunteți proști.”

Negarea ca formă de relevanță

Cei care răspândesc dezinformare nu o fac doar din prostie. O fac din nevoia de relevanță. Într-o lume unde nu mai contează notele de la școală, diplomele, cultura sau munca, un simplu share te poate transforma într-o voce.

Nu ai publicat nicio carte, dar distribui teorii conspiraționiste despre Soros și Big Pharma. Nu ai inventat nimic în viața ta, dar ești primul care spune: „Atenție, vaccinul e otrava globaliștilor!”. Răspândacul trăiește clipa în care postarea lui are like-uri, reacții furioase și zeci de distribuiri. Este momentul în care anonimul devine relevant.

Negarea absolută a realității oficiale devine singurul teren de joc unde el poate fi important.

Vidul cultural și golul existențial

Dezinformarea nu se naște doar din prostie, ci dintr-un vid cultural. În lipsa unui sistem solid de valori, a unei minime culturi generale și a unei coerențe existențiale, oamenii caută substitut.

Și nimic nu umple golul mai repede decât minciuna spectaculoasă. Dacă ți-ai petrecut viața între canalele TV de scandal și grupurile de Facebook, nu mai ești interesat de Platon sau Eminescu, ci de „adevărurile ascunse” despre extratereștri, masoni sau războaie imaginare.

Răspândacul nu caută adevărul, ci emoția care îi dă iluzia că trăiește cu adevărat.

Fascinația interjecției și a imprecației

Un alt element definitoriu: modul de exprimare. Răspândacul nu scrie eseuri. El trăiește prin interjecții și imprecații.

„Vai de noi!”, „Treziți-vă!”, „Sclavi!”, „Jos trădătorii!”. Aceste strigăte simple devin mantra lui. Într-o lume unde nu știe să dezbată, interjecția este arma supremă: scurtă, explozivă, plină de energie negativă.

Astfel, dezinformarea se transmite nu doar prin conținut, ci și prin ritm lingvistic. Minciuna trebuie urlată, strigată, scuipată. Dacă e spusă calm, nu prinde.

Psihologia frondei

De ce participă cineva la un act colectiv de sfidare, deși știe că e fals? Pentru că fronda dă senzația de putere partajată.

Răspândacul nu e singur: el simte că face parte dintr-un grup secret, dintr-o rezistență. Într-o lume unde nu are bani, influență sau statut, participarea la dezinformare îi oferă ceva mai prețios: identitate.

„Noi suntem cei care nu credem. Noi suntem cei care vedem. Noi suntem cei care spunem adevărul pe care voi îl ascundeți.”

Această comunitate de frondă devine substitut de religie, de familie, de carieră.

De ce nu banii, ci plăcerea

Propaganda rusă plătește, e adevărat, dar cel mai puternic fenomen nu e cel finanțat, ci cel voluntar. Mii de români răspândesc minciuni fără să primească un leu. Pentru ei, plata e plăcerea însăși: plăcerea de a sfida, de a scandaliza, de a simți că „fac parte din ceva”.

Asta e tragedia: sistemele de dezinformare nu au nevoie de milioane de euro când au milioane de răspândaci dispuși să muncească gratis pentru iluzia de relevanță.

Dezinformarea ca substitut de viață

Participarea deliberată la dezinformare este psihologia golului. Este modul prin care oamenii își umplu existența, în lipsa altor surse de sens. Este satisfacția de a simți că ești viu printr-o negare, că ești „altfel” printr-o minciună, că ești „important” printr-un share.

În anii ’90, Divertis râdea de răspândac. În anii 2020, răspândacul a ajuns să ne râdă în față. Și să ne dicteze, prin like-uri și reacții, o parte din realitatea publică.

Iar câtă vreme vidul cultural rămâne, câtă vreme educația se clatină și instituțiile comunică prost, plăcerea răspândacului va fi mereu mai puternică decât argumentul logic. Pentru că în lumea lui, adevărul nu contează. Contează doar emoția: interjecția, urletul, imprecația.

Și, din păcate, în Bula Cretinismului Românesc, aceste emoții au devenit noua monedă de schimb.