Politica externă a României: ambiții, inhibiții și eterna artă a supraviețuirii

Am navigat de-a lungul secolelor între visuri de granițe mari și constrângeri dure: de la diplomaţia curților regale la camuflarea în alianțe europene, ambiția noastră a fost mereu să fim mai mult decât o frontieră. Azi, inhibițiile – resurse limitate, incoerență politică, frica de a fi vizibili – întorc discursul public către teme locale. Dar viitorul ne cere să recâștigăm vocea pe scena globală, să renunțăm la umbre și să fim parte activă, nu doar actor secundar.

Politica externă a României moderne începe, propriu-zis, odată cu articularea statului național în secolul al XIX-lea, dar rădăcinile coboară în veacurile premoderne, când cele trei țări românești învățau să respire între imperii.

De atunci și până astăzi, diplomația noastră a pendulat între ingeniozitate și ezitare, între momente de vârf și reculuri dureroase.

„Politica externă a unei țări se face prin aprecierea rațională a punctului de vedere național, prin fermă și demnă apărare a lui”, spunea Nicolae Titulescu; rămâne un credo valabil, chiar dacă în practică România a fost adesea împinsă să joace defensiv.

De ce e vitală politica externă?

De ce marcăm modest pe acest front?

De ce publicul românesc îi acordă puțină atenție?

Și de ce confuzia dintre diplomat și securist bântuie încă imaginarul colectiv?

Iată o privire amplă, cronologică și critică, de la începuturi până la prezent.

I. Precursori și formarea unei politici externe: de la Principate la Regatul României

Diplomația românească se coagulează odată cu Unirea Principatelor din 1859. Până atunci, Moldova și Țara Românească își țineau fiecare propria corespondență cu Poarta Otomană, Sankt Petersburg, Viena ori Paris. Unificarea din 1862 a „Trebilor Străine” într-un minister comun a însemnat primul gest instituțional de politică externă unitară. Alexandru Ioan Cuza avea nevoie nu doar de recunoaștere, ci de spațiu de manevră; i-au trebuit oameni care să știe să bată la uși grele – de la Paris și Londra la Istanbul.

Războiul de Independență (1877–1878) și Congresul de la Berlin au fixat pentru prima dată România pe harta europeană ca actor de sine stătător. După proclamarea Regatului (1881), Carol I a jucat cartea modernizării și a ancorării într-un sistem de alianțe capabil să ne ofere respirație strategică. Prudenta apropiere de Puterile Centrale a fost o alegere de circumstanță, cu ochii țintă pe Transilvania, dar nu a avut cum să dureze la nesfârșit.

Primul Război Mondial a forțat Bucureștiul să iasă din echilibristica de cabinet și să parieze deschis pe Antantă. A urmat catastrofa din 1916, apoi, pe un final complicat, momentul fondator din 1918. Marea Unire a fost un act de voință politică internă, dar și o reușită diplomatică: am convins aliații că o Românie întregită servește stabilității Europei de Est. Aici începe epoca în care România devine, pentru scurt timp, un jucător regional cu glas propriu.

II. Interbelicul: alianțe, neliniști și tentativa de a organiza vecinătatea

Perioada interbelică a însemnat atât consolidare, cât și anxietate. România a apărat noul statu-quo cu instrumentele epocii: Mica Înțelegere, legături cu Iugoslavia și Cehoslovacia, relația privilegiată cu Franța. La Geneva, Titulescu pleda în numele „micilor puteri” pentru securitate colectivă, înțelegând că geografia ne expune inevitabil. „Societățile nu se guvernează bine decât dacă se suprapun două forțe: inteligența și puterea”, spunea el—o sinteză brutală a realpolitik-ului.

Amenințările revizioniste au crescut, iar sistemul de garanții s-a fisurat sub presiunea Berlinului și a Moscovei. Anii 1939–1940 au adus lovitura: pierderi teritoriale dictate, o schimbare de tabără cu preț uriaș și, în cele din urmă, prăbușirea arhitecturii interbelice. Lecția a fost crudă: alianțele funcționează doar atâta timp cât partenerii au voință și capacitate să le susțină în fapt, nu doar în tratate.

III. 1944–1989: între obediență și nuanțare, diplomația pe sârmă

După 23 august 1944, România intră în logica postbelică dominată de URSS. Ministerul de Externe devine o prelungire a liniei sovietice, cu figuri precum Ana Pauker la vedere și cu rețele de Securitate în subteran. Totuși, în anii ’60–’70 apar fisuri ale obedienței: Gheorghiu-Dej și apoi Ceaușescu cultivă „excepționalismul românesc”—gestul de a nu participa la invazia Cehoslovaciei în 1968 a fost, în sine, un mesaj. Corneliu Mănescu desenează primele contururi ale unei „școli” diplomatice proprii, încercând să scoată MAE din uniforma Moscovei. România întreține, calculat, contacte și cu Occidentul, și cu lumea nealiniată. În spatele scenei, suprapunerea dintre diplomație și spionaj devine, însă, regulă, nu accident: prea multe „acoperiri”, prea multe dosare.

Această dualitate—o retorică a independenței pe fondul unei dependențe structurale—ne-a prins în capcană. Am câștigat prieteni de circumstanță, dar am pierdut credibilitate de termen lung. Când a venit 1989, trebuie să recunoaștem: am ieșit din comunism cu un MAE în care profesionalismul conviețuia incomod cu reflexe de „serviciu”.

IV. 1989 după 1989: dezmeticirea, ancorarea euro-atlantică și inerția

După căderea regimului, România a ales direcția fără echivoc: NATO și Uniunea Europeană. A fost, poate, singura decizie strategică fermă în jurul căreia s-a format un consens stabil. 2004 a adus intrarea în NATO, 2007 în UE. Am câștigat garanții de securitate, acces la piață, fonduri, o nouă infrastructură instituțională. Din acel moment, însă, s-au văzut și limitele: am fost mai degrabă „aliniatori” decât „inițiatori”.

Pe hârtie, România e „ancoră de securitate la Marea Neagră” sau „vector de stabilitate”—formulări prezidențiale și ministeriale repetate de un deceniu și ceva. În practică, inițiativele în care să se vadă clar mâna Bucureștiului sunt rare. Participăm la misiuni, contribuim la formate regionale (B9, Inițiativa celor Trei Mări), dar rareori venim cu proiecte originale care să lege economic regiunea sau să reconfigureze o agendă europeană. Ne mișcăm, de cele mai multe ori, după metronomul aliaților mai mari.

V. De ce e atât de importantă politica externă—și totuși atât de puțin înțeleasă?

Pentru un stat de margine imperială, politica externă e manual de supraviețuire. Fără alianțe, fără plasament credibil, fără rețele de cooperare, frontierele devin metafore. Apartenența la NATO înseamnă descurajare; apartenența la UE înseamnă prosperitate și standarde. Dialogul extern se traduce în investiții, turism, acces la piețe, influență normativă. Pe scurt, „afară” se decide adesea ce „înăuntru” plătim.

Și totuși, pentru publicul românesc, politica externă rămâne un fundal surd. De ce? Mai întâi, pentru că nu doare imediat: salariul, școala copilului, drumul județean au prioritate în percepția zilnică. Apoi, pentru că statul nu a reușit să explice la timp și limpede cum un acord la Bruxelles îți reduce factura, cum un coridor de transport comun îți aduce joburi, cum o decizie NATO îți protejează viața. Și, desigur, pentru că dezbaterea publică preferă „spectacolul” intern: conflictul politic produce audiență, „externele” adorm.

În plus, cuvintele-cheie ale comunicării oficiale—„securitate”, „stabilitate”, „reziliență”—sunt atât de des repetate încât au devenit un fel de zgomot alb. Aglomerarea de termeni tehnici, ținuți departe de școli și de presă, a produs senzația că politica externă e un club închis. De aici și neîncrederea—nu neapărat în direcție, cât în relevanța ei cotidiană.

VI. De ce marcăm modest: rupturi, resurse, reflexe

Slăbiciunile noastre au cauze precise.

1) Discontinuitate politică. Miniștrii de externe se schimbă des, prioritățile se resetează, proiectele nu au timp să dospească. Un corp diplomatic de carieră are memorie instituțională; rotațiile politice au memorie scurtă. Când redefinim la fiecare doi ani „prioritățile strategice”, partenerii ne ascultă politicos și așteaptă următorul guvern.

2) Resurse umane și financiare subțiri. Diplomăția cere investiție de durată: școală, limbi străine, stagii în capitale-cheie, analize solide. MAE a încercat să recupereze prin Institutul Diplomatic Român și recrutări mai transparente, dar hemoragia de talent spre mediul privat sau spre alte instituții rămâne. Un negociator bun nu se improvizează.

3) Agenda securitară care înghite restul. E firesc ca, într-o regiune tensionată, apărarea să ia fața. Dar când „externul” se reduce aproape exclusiv la apărare și sancțiuni, diplomația economică, culturală, științifică devin decor. Am putea vinde mai mult, am putea co-gândi lanțuri logistice regionale, am putea crește profilul cultural—rareori o facem sistematic.

4) Reflexul de „aliniere”. Ne aliniem corect la pozițiile UE și NATO. Ce lipsește este momentul în care, tot aliniați, propunem ceva original și convingem alții să se alinieze la noi. O țară medie poate produce idei mari—când investește în ele.

VII. Diplomat sau securist? O confuzie cu istorie lungă

În deceniile comuniste, diplomația și spionajul au fost amestecate programatic. Ministerul de Externe a devenit, în parte, teren de acoperire pentru cadre operative; atașați, consuli, chiar unii ambasadori aveau „două fișe”. După 1989, filtrarea acestor cariere a fost greoaie, iar deschiderea parțială a arhivelor a alimentat suspiciuni. De aici, o confuzie încă vie în imaginar: „diplomatul” ar fi, de fapt, „securistul cu pașaport albastru”.

Astăzi, selecția în corpul diplomatic este mai clară, serviciile lucrează separat în logici democratice, controlabile. Dar moștenirea mentală rămâne. Cât timp confidențialitatea face parte din profesie, iar „dosarele” rămân sensibile, tentația de a suprapune cele două figuri persistă. E o chestiune de timp, practici și transparență ca diferența să devină evidentă pentru public.

VIII. O galerie scurtă: puțini, dar grei

Nicolae Titulescu este etalonul. Nu doar prin carieră, ci prin fraze care au îmbătrânit frumos. „Destinul e scuză celor slabi și operă celor tari.” „Popor, alege-ți șefi, nu stăpâni!” „Semnături care pot vrăji azi, dar care leagă mâine”—formule care concentrează un mod de a vedea lumea: lucid, demn, pragmatic. Titulescu a înțeles că un stat mijlociu nu supraviețuiește prin emfază, ci prin inteligența de a-și construi ancore și punți.

Grigore Gafencu—diplomat, publicist, martor atent al tranzițiilor dramatice—aduce nu doar eleganță de stil, ci și o pedagogie a lucidității. Iar în secolul XX târziu, Corneliu Mănescu și alți câțiva au încercat să înfiripe o școală românească de diplomație într-o epocă nefavorabilă, păstrând minima demnitate într-un decor de loialități forțate.

După 1989, au existat miniștri care au mânuit corect instrumentele—Lăzăr Comănescu, Cristian Diaconescu, Bogdan Aurescu—și ambasadori de meserie care au reconstruit, în liniște, credibilitatea meseriei. Nu e o galerie lungă, dar e una care contează: reputația unui corp se clădește din acumulări discrete, nu din focuri de artificii.

IX. România în vecinătate: între geografie și alegere

Relația cu Rusia (și, în trecut, cu URSS) a fost mereu complicată. De la opoziții militare la interdependențe energetice, dosarul estic a cerut prudență. Războiul din Ucraina a fixat poziția României fără echivoc: sprijin politic, economic, militar pentru Kiev, consolidare a flancului estic NATO, atenție sporită la Marea Neagră. E o alegere de valori, dar și de interes: orice frontieră prăbușită în Est înseamnă risc pentru noi.

Relația cu Ungaria s-a mutat, în mare parte, din registrul contenciosului în cel al cooperării europene, cu episoade de fricțiuni retorice gestionabile. Cu Balcanii de Vest, România își joacă rolul de susținător al extinderii UE, nu fără a marca interesul pentru stabilitate și minorități. Cu Turcia, vorbim despre parteneriat de facto în Marea Neagră, cu interese convergente în materie de securitate maritimă.

Cu Franța și Germania, relațiile sunt piloni europeni. Pentru Marea Britanie post-Brexit, România reprezintă atât „piață de lucru” (diaspora), cât și partener de securitate. Cât despre SUA, parteneriatul strategic a crescut substanțial, de la cooperare militară la proiecte energetice (inclusiv nucleare) și tehnologice. Dacă am avea curajul să împingem diplomația economică pe aceeași traiectorie, am resimți mai tare beneficiile.

X. De ce subiectul prinde greu la public

Dincolo de aspectele deja invocate (distanța față de viața zilnică, jargonul tehnic, comunicarea deficitară), mai există o cauză: cinismul. După decenii în care „externul” a fost decorul pentru jocuri interne, o parte a publicului a rămas convinsă că deciziile se iau „în altă parte” și că votul nu schimbă direcția geopolitică. Așa se naște indiferența. Numai că indiferența este, în sine, un factor de risc: dacă nu cerem calitate în politică externă, primim o versiune minimală.

XI. O concluzie fără consolări

Istoria politicii externe a României este povestea unei țări care a învățat să meargă pe muchie de cuțit. Uneori cu grație, alteori sângerând. De la Cuza la Unirea din 1918, de la interbelic la trauma anilor ’40, de la nuanțările Războiului Rece la ancorarea euro-atlantică, drumul nostru a fost o alternanță între inspirație și constrângere. Azi suntem în alianțe solide, dar încă ne lipsește acea inițiativă care să ne facă vizibili dincolo de corectitudine.

Titulescu ne-a lăsat câteva borne morale.

„Popor, alege-ți șefi, nu stăpâni!” nu e doar o replică frumoasă; e un avertisment. Când „externul” devine reflex birocratic sau platou TV, el nu mai apără nimic. „Destinul e scuză celor slabi și operă celor tari”—o altă propoziție pe care ar merita să o punem la intrarea în orice sală de negocieri. Iar despre semnături „care vrăjesc azi și leagă mâine”, nu strică să ne amintim la fiecare entuziasm de moment.

Nu oferim rețete. Nici soluții…

Doar constatarea că o țară de frontieră ca România trăiește din calitatea politicii sale externe. Când e lucidă și demnă, respirăm. Când e ezitantă sau mimetică, răsuflăm greu. Și că, la capătul zilei, diplomația nu e o rară specialitate pentru inițiați, ci un contract tacit cu fiecare dintre noi: felul în care ne apărăm, felul în care ne prezentăm, felul în care ne alegem prietenii. Restul sunt vorbe. Iar vorbele, dacă nu au acoperire, pot „vrăji azi”—dar mâine vor fi verigile slabe ale lanțului nostru.

Marile izbânzi diplomatice românești

De obicei, diplomația românească e descrisă ca un exercițiu de supraviețuire, nu de glorie. Și totuși, istoria noastră consemnează câteva momente-cheie, veritabile victorii diplomatice, în care abilitatea de a negocia a contat la fel de mult ca vitejia de pe câmpul de luptă.

Tratatul de la Adrianopol (1829) – În urma războiului ruso-turc, Țările Române au câștigat o libertate economică sporită, care a însemnat începutul desprinderii de sub jugul otoman. Nu era independență, dar era o ușă întredeschisă spre Europa.

Unirea din 1859 – probabil cea mai spectaculoasă lovitură diplomatică a românilor. Puterile Mari credeau că au blocat dubla alegere a lui Cuza. Ei bine, „articolul din constituție care nu era interzis, deci era permis” a fost exploatat cu inteligență și curaj. Și astfel s-a născut România modernă printr-o manevră juridico-diplomatică genială.

Independența din 1877–1878 și Congresul de la Berlin – România a luptat cu arma în mână, dar a trebuit să-și apere victoria la masa verde. Cu toate umilințele de la Berlin (cedarea sudului Basarabiei și primirea Dobrogei), diplomația românească a obținut recunoașterea independenței de către Marile Puteri.

Marea Unire de la 1918 – apogeul istoriei noastre diplomatice. Fără tratatele de la Trianon și Saint-Germain, entuziasmul popular ar fi rămas doar o proclamație. Generația Brătienilor a înțeles că forța armelor trebuie urmată de legitimitatea diplomatică.

Tratatul de pace de la Paris (1947) – paradoxal, chiar și într-un context defavorabil, România a reușit să recupereze Transilvania de Nord. A fost, poate, singurul „cadou amar” pe care geopolitica l-a oferit unei țări intrate deja în ghearele sovietice.

Declarația de independență față de Moscova (1964–1968) – Gheorghiu-Dej și, apoi, Ceaușescu au jucat abil cartea distanțării de Kremlin. România a devenit un interlocutor credibil pentru Occident, un „cal troian” în Pactul de la Varșovia. Momentul culminant: condamnarea invaziei din Cehoslovacia, care i-a adus lui Ceaușescu un capital de imagine internațional aproape inimaginabil pentru un lider comunist.

Aderarea la NATO și UE (2004–2007) – după un secol de ezitări, România s-a fixat ferm în tabăra occidentală. Dacă există un triumf diplomatic contemporan incontestabil, acesta este: integrarea în structurile care definesc azi civilizația europeană și securitatea continentală.

Parteneriatul strategic cu SUA – mai discret, dar extrem de important, parteneriatul început în anii ’90 și consolidat după 2000 a pus România pe harta strategică a Washingtonului. Baza de la Deveselu e dovada clară că uneori diplomația poate oferi ceea ce armata singură nu ar fi reușit: garanții solide de securitate.

Toate aceste momente arată că România a fost capabilă, din când în când, să se ridice peste condiția ei de țară „mică și vulnerabilă”.

Victoria noastră, când a existat, a stat în inteligența de a specula oportunitățile, în acel instinct de a „ciupi” momentul potrivit, nu în forța brută. Dacă am avut vreo artă diplomatică, aceasta a fost: supraviețuirea transformată, din când în când, în salt istoric.

Marile eșecuri diplomatice românești

Istoria noastră nu e doar o suită de izbânzi ingenioase, ci și un manual de ratări spectaculoase, unele cauzate de naivitate, altele de ghinion, dar cele mai multe de incapacitatea cronică a elitei românești de a se ține de strategie.

Tratatul de la București (1812) – catastrofa Basarabiei. Rusia „elibera” în stânga și dreapta, iar noi am fost făcuți zob pe harta intereselor otomano-ruse. Pierderea Basarabiei a fost începutul unui lung șir de amputări teritoriale pe care diplomația românească n-a putut niciodată să le inverseze complet.

Conferința de la Berlin (1878) – umilirea de după independență. Brătianu și Kogălniceanu au intrat cu pieptul plin de decorații și au ieșit cu sudul Basarabiei confiscat. A fost o lecție dură: armele câștigă bătălii, dar diplomația decide harta.

Dictatul de la Viena (1940) – apogeul neputinței. România a pierdut Transilvania de Nord fără un foc de armă, pentru că diplomația noastră nu a avut resurse, aliați sau curaj. În aceeași vară am cedat Basarabia și Bucovina de Nord, iar mai târziu Cadrilaterul. A fost anul în care „statul național unitar” s-a prăbușit sub ochii unei generații.

Yalta (1945) – începutul Cortinei de Fier. Churchill și Stalin au decis, cu un creion albastru, soarta României pentru decenii. Diplomația noastră a contat cât o notă de subsol. În loc de neutralitate sau un statut special, am primit o ocupație sovietică cu acte în regulă.

Anii ’80: izolare și faliment – Ceaușescu, după momentul de glorie din 1968, a ratat complet șansa de a negocia inteligent între Est și Vest. A alunecat în izolare, plătind datoria externă până la ultimul dolar, dar sacrificând o țară întreagă. România a devenit un paria internațional, fără prieteni, fără credibilitate.

Integrarea europeană ratată parțial – deși am intrat în NATO și UE, diplomația noastră n-a știut să fructifice la maximum aceste reușite. Am rămas corigenți la Schengen și la zona euro, iar imaginea României e încă fragilă. Nu pentru că nu avem prieteni, ci pentru că elitele noastre diplomatice se confundă adesea cu „traseiștii” politici.

Arta supraviețuirii și ratarea marilor ocazii

Politica externă a României a fost mereu un amestec de ambiție și inhibiție, de curaj pe jumătate și de teamă întreagă. Am știut, din când în când, să ne strecurăm prin culoarele istoriei și să smulgem câte o victorie. Dar am ratat la fel de multe ocazii, atunci când am confundat diplomația cu servilismul, iar strategia cu improvizația.

Poate că lecția esențială pentru viitor e aceasta: România nu-și permite luxul de a trata politica externă ca pe un subiect secundar. Pentru că, la răscrucea dintre imperii, diplomația nu e doar o artă – e însăși condiția supraviețuirii.