Postul, riff-ul și poliția morală: credința devine buton de „cancel”

România reușește periodic performanța de a transforma credința într-un instrument administrativ și moralitatea într-o armă politică. O deputată cere anularea unui concert al trupei Trooper pentru că „suntem în post”, iar scena publică alunecă din nou spre acel teritoriu familiar în care libertatea culturală trebuie justificată în fața vigilenței religioase autoproclamate. Nu concertul devine problema reală, ci reflexul tot mai frecvent de a confunda credința personală cu obligația colectivă.

Un asemenea moment a apărut odată cu inițiativa unei deputate POT care solicită, prin petiție, anularea unui concert al trupei Trooper pe motiv că ar reprezenta „o ofensă la adresa credinței”, dat fiind faptul că ne aflăm în Post.

Nu scandal financiar. Nu corupție. Nu siguranță publică.
Rock-ul a devenit, din nou, pericol național.

Ca pe vremea lui Ceaușescu, când ”era bine” și rock-ul românesc se ascundea prin săli marginale și insalubre și când versurile neconvenabile provocau întreruperea curentului.

Și brusc apare întrebarea inevitabilă: unde se termină credința și unde începe habotnicia?

Cine, când, de ce etc

Deputata Codruța Maria Corcheș, aleasă în Timiș pe lista Partidului Oamenilor Tineri (POT), a solicitat printr-o petiţie „interzicerea imediată” a concertului „Regeneza”, organizat pe 28 februarie și 1 martie de trupa Trooper la Palatul Copiilor din Capitală. În vârstă de 29 de ani, aceasta a invocat „protecția minților tinere” și a valorilor creștine.

Credința autentică nu se teme de chitări electrice

Să lămurim ceva simplu, înainte să ne pierdem în zgomotul moralizator.

Postul nu este o stare administrativă a statului român.
Nu este ordonanță de urgență.
Nu este regim de circulație spirituală obligatorie.

Postul este alegere personală.

Creștinismul, în forma lui reală — nu cea strigată pe Facebook sau mimată la microfon — nu funcționează prin interdicții impuse altora. Funcționează prin asumare individuală. Prin disciplină interioară. Prin libertatea omului de a alege.

Cine postește, postește.
Cine merge la concert, merge la concert.

Ideea că un eveniment cultural trebuie anulat pentru că „suntem în post” transformă credința într-un regulament de bloc.

Și aici începe problema.

Habotnicia: religia fricii de lume

Habotnicia nu este credință intensă. Este credință anxioasă.

Omul credincios trăiește liniștit printre ceilalți.
Habotnicul vrea ca toți ceilalți să trăiască după el.

Diferența e uriașă.

Habotnicul nu suportă existența libertății celuilalt. Prezența altor forme de viață culturală îl neliniștește. Rock-ul devine amenințare. Teatrul devine blasfemie. Festivalul devine decadență.

Nu pentru că ar exista o ofensă reală.

Ci pentru că lumea, pur și simplu, continuă să existe fără aprobarea lui.

Și atunci apare reflexul românesc clasic: dacă nu-mi place ceva, să fie interzis pentru toți.

Vechea fantomă românească: moralismul administrativ

România are o tradiție lungă în acest tip de reacție.

Nu putem repara sistemul sanitar — dar putem interzice concerte.
Nu putem rezolva educația — dar putem veghea asupra sufletelor altora.
Nu putem construi spitale — dar putem salva moralitatea publică de chitări distorsionate.

Este infinit mai ușor să fii gardian simbolic al credinței decât administrator competent al realității.

Politica ”morală” e ieftină.
Iar toleranța creștinismului nu se măsoară în like-uri de la tâmpiți.

De ce rock-ul deranjează mereu

Există și o explicație culturală mai profundă.

Rock-ul, încă din anii ’70, a reprezentat exact opusul autorității morale rigide: libertate, energie, individualitate, zgomot, viață.

În România comunistă era suspect.
În România postcomunistă devine periodic „periculos spiritual”.

De fiecare dată când societatea intră într-o fază de anxietate colectivă, apar aceleași reflexe:

• muzica trebuie disciplinată,
• arta trebuie supravegheată,
• bucuria trebuie justificată.

Trooper nu e problema reală.
Concertul e doar pretextul.

Miza este controlul simbolic asupra spațiului public.

Postul ca instrument politic

Când postul devine argument legislativ sau politic, el își pierde sensul religios.

Postul presupune smerenie.
Nu activism prohibitiv.

E paradoxal: exact spiritul creștin invocat este contrazis de tentativa de interzicere. Pentru că mesajul central al creștinismului nu este constrângerea, ci libertatea conștiinței.

Credința nu se apără cu petiții.

Credința care are nevoie de interdicții administrative începe deja să semene mai mult cu ideologia decât cu religia.

De ce astfel de episoade prind public

Și totuși, astfel de inițiative nu apar din neant.

Există un public care reacționează pozitiv la ele.

De ce?

Pentru că trăim într-o societate obosită, nesigură și confuză. În vremuri complicate, oamenii caută certitudini simple. Iar moralismul oferă exact asta: răspunsuri rapide la o lume greu de înțeles.

E mai ușor să crezi că problema societății e un concert decât să accepți complexitatea reală a crizelor economice, sociale sau identitare.

Habotnicia oferă liniște psihologică.
Realitatea cere efort intelectual.

Noaptea minții începe când libertatea devine ofensă

Momentul cu adevărat periculos nu este petiția în sine. România a mai văzut inițiative bizare și va mai vedea.

Periculos devine momentul în care ideea prinde rădăcină:

că libertatea altuia poate fi considerată ofensă personală.

Aici începe alunecarea.

Pentru că dacă un concert poate fi anulat pentru că cineva postește, mâine o piesă de teatru poate fi anulată pentru că cineva se simte jignit. Apoi o carte. Apoi o opinie.

Și, fără să ne dăm seama, ajungem într-o societate în care liniștea publică nu mai vine din toleranță, ci din tăcere forțată.

Credința adevărată nu se teme de muzică.

Nu se clatină la auzul unui solo de chitară.
Nu cere anulări.

Ea coexistă.

Habotnicia, în schimb, are nevoie permanentă de dușmani imaginari pentru a se simți legitimă.

Iar atunci când statul începe să fie invocat pentru a proteja sensibilități religioase individuale, nu mai discutăm despre spiritualitate.

Discutăm despre noaptea minții cu program oficial.

Pentru că, până la urmă, problema nu e că există concerte în post.

Problema ar fi să ajungem într-o țară în care singurul lucru permis în post devine tăcerea.

Adică… tanti Codruța, ia-o p-asta: