Pot fi sancționați cei patru judecători de la Curtea Constituțională a României?

Răspunsul scurt: aproape deloc. Răspunsul lung: doar teoretic, și doar în condiții extrem de restrictive. Iar asta spune totul despre felul în care a fost construit Sistemul.

1. Revocarea judecătorilor CCR – aproape imposibilă

Judecătorii CCR nu pot fi revocați politic, nici de Parlament, nici de președinte, nici de Guvern, nici de opinia publică. Mandatul lor este de 9 ani, fix, tocmai pentru a fi „independenți”.

Pot fi revocați?

Doar în cazuri extreme și strict delimitate, precum:

• condamnare penală definitivă;
• imposibilitate medicală gravă;
• încălcări flagrante și dovedite ale Constituției constatate prin proceduri interne.

Blocarea deliberată a cvorumului NU este prevăzută explicit ca abatere sancționabilă.

Și asta nu e o scăpare. E o inginerie.

2. Absența deliberată NU este ilegală

Aici e miezul mizeriei.

Legea de funcționare a CCR:

• nu obligă explicit judecătorii să participe la ședințe;
• nu definește „absența strategică” ca abatere disciplinară;
• nu sancționează blocarea deliberată a cvorumului.

Cu alte cuvinte:
ce au făcut cei patru este imoral, antireformă, anti-stat – dar NU ilegal.

Exact asta e frumusețea Sistemului:
funcționează legal împotriva interesului public.

3. Pot fi trași la răspundere disciplinară?

CCR nu are un mecanism real de disciplină internă comparabil cu CSM pentru magistrați.

Judecătorii CCR:

• nu sunt judecători de drept comun;
• nu răspund în fața CSM;
• nu pot fi anchetați disciplinar de altă instituție.

Singura formă de „răspundere” este:

• presiunea publică;
• judecata istoriei;
• eventuale consecințe reputaționale.

Juridic? Zero barat.

4. Poate interveni Parlamentul?

Parlamentul:

• nu poate anula un comportament CCR;
• nu poate obliga judecătorii să participe;
• nu poate schimba regula cvorumului pentru un dosar în curs.

Ar putea, teoretic:

• modifica pentru viitor legea de funcționare a CCR;
• introduce sancțiuni pentru absențe nejustificate;
• redefini cvorumul.

Dar asta înseamnă reformă a Sistemului, exact ce „cei care au construit Sistemul” nu vor.

5. De ce NU vor fi sancționați

Pentru că:

• au fost numiți tocmai pentru astfel de momente;
• Sistemul a prevăzut acest tip de blocaj;
• CCR este ultima redută: dacă cade asta, cade tot.

Ce au făcut cei patru nu e o scăpare.
E manual de utilizare.

6. Concluzia sinceră

Nu, nu pot fi revocați.
Nu, nu pot fi sancționați real.
Nu, nu au încălcat o normă juridică explicită.

Au făcut exact ce Sistemul i-a pus acolo să facă:

să blocheze schimbarea fără să lase urme penale.

Este ultima formă de apărare a unei arhitecturi clientelare:

• fără vot;
• fără semnătură;
• fără responsabilitate.

Doar cu ușa închisă.

CCR nu mai arbitrează conflicte. Administrează timp

Ce s-a întâmplat zilele acestea nu e, în esență, despre pensii speciale. Nici măcar despre reformă. Este despre controlul timpului ca instrument de putere.

Curtea Constituțională a României nu mai decide între texte constituționale aflate în conflict. Nu mai cântărește principii. Nu mai produce jurisprudență cu vocație istorică. În schimb, face ceva mult mai eficient: amână, suspendă, diluează, obosește.

Într-un stat fragil, timpul este cea mai ieftină formă de veto. Nu costă nimic. Nu lasă urme. Nu cere explicații. O reformă amânată suficient devine, în final, inutilă. Contextul se schimbă. Majoritățile se rotesc. Opinia publică obosește. Subiectul se răcește. Apoi dispare.

Aceasta este adevărata specialitate a CCR de azi: gestionarea nerăspunderii prin timp.

De ce absența a înlocuit votul

În trecut, blocajele veneau prin decizii motivate. Astăzi, vin prin absență. Nu pentru că judecătorii ar fi devenit mai lași. Ci pentru că absența este juridic perfectă.

Un vot împotrivă cere argumente.
O opinie separată creează precedent.
O motivare poate fi atacată, analizată, comparată.

Absența nu cere nimic.

Ea spune, implicit: „nu e momentul”. Iar „nu e momentul” este cea mai puternică frază dintr-un sistem construit pe provizorat permanent.

CCR ca instituție de absorbție a furiei publice

Un alt lucru rar spus: CCR funcționează și ca tampon emoțional.

Furia publică nu se mai îndreaptă spre decidenți politici direcți. Se lovește de o instituție abstractă, opacă, inaccesibilă. Judecătorii nu dau interviuri. Nu candidează. Nu pot fi demiși. Nu răspund electoral.

Rezultatul?
Indignarea se consumă în gol.

Este un mecanism extrem de sofisticat: transferul frustrării către o entitate imună la consecințe. Iar asta protejează perfect pe cei care au interesul real ca lucrurile să rămână așa.

”Independența” ca scut total, nu ca garanție

Independența justiției a fost gândită ca protecție împotriva abuzului de putere. În forma actuală, ea a fost extinsă până la imunitate față de realitate.

Nimeni nu mai poate spune, instituțional: „ați greșit”.
Nimeni nu poate spune: „ați abuzat de procedură”.
Nimeni nu poate spune: „ați subminat interesul public”.

Pentru că toate aceste formulări sunt considerate „presiuni”.

Astfel, CCR nu mai e independentă pentru a decide corect, ci independentă de orice formă de control democratic.

Asta e mutația gravă.

Ce e cu adevărat nou în acest episod

Noutatea nu este blocajul.
Noutatea este lipsa oricărei rușini instituționale.

Nimeni nu a simțit nevoia să explice public.
Nimeni nu a simțit nevoia să justifice.
Nimeni nu a părut deranjat de evidența sabotajului procedural.

Asta arată un lucru periculos: Sistemul se simte suficient de sigur încât să nu mai mimeze neutralitatea.

Când măștile cad nu pentru că au fost smulse, ci pentru că nu mai sunt necesare, înseamnă că miza e percepută ca fiind existențială.

Adică… nu-i putem schimba decât prin forță? Oare?

CCR nu mai este doar ultima redută.
Este ultimul filtru de timp înainte ca schimbarea să devină inevitabilă.

Și tocmai de aceea este apărată cu atâta grijă.
Nu pentru ce decide.
Ci pentru ce poate amâna.