Poveste de la Mariupol. Poveste de la Azovstal

Sunt prietenă pe Facebook cu Надія Сухорукова, jurnalistă de la Mariupol. O fată veselă și deșteaptă, care are verbul prieten. Că doar a făcut reportaje la televiziune, până nu demult. Am aflat de la ea, de pe pagina ei, cum era orașul-port de la Marea Azov înainte de invazia rusă, dar și cum e acum. Mă rog, ce-a mai rămas acum, mai bine zis, din acest oraș. Și tot de la ea am aflat o mulțime de povești. De viață. Și de moarte.

Cutremurătoare. Fabuloase. Pe care numai viața poate și știe să le aștearnă pe filele albe cu cerneală simpatică. De acolo, de la Mariupol. Și de la combinatul siderurgic Azovstal. Printre toate, și pe cea de mai jos. Pe care o redau cum s-a făcut traducerea cu Google translate, că nu știu limba ucraineană.

Muzician profesionist

„ Are doar 42 de ani, deși acum arată cu 20 de ani mai în vârstă. Acuzatul. Omul făcut din oțel.

De la Azovstal. Mihail Dianov este un soldat ucrainean, sergent superior, pușcaș marin al Forțelor Armate ale Ucrainei, participant la războiul ruso-ucrainean. Locuitor din Ternopil.

Mihail este foarte mândru că este pușcaș marin!

Pe 20 februarie a scris următoarele cuvinte:

„Niciodată, nimeni nu va putea să înfrângă un pușcaș marin! Acesta e adevărul! ”

Mihail este un muzician profesionist. Cântă la chitară și la pian.

Are o fiică adultă, Katya.

Katya știe că mâna tatălui ei a fost rănită, piciorul i-a fost perforat și rănit.

A existat o lipsă acută de medicamente în Azovstal.

Katya crede cu tărie că își va putea îmbrățișa din nou tatăl.

Așa cum credem cu toții în întoarcerea Eroilor noștri. Anna Kovalska”.

Calvar și răstignire

Mihail Dianov s-a predat trupelor ruse, printre ultimii. Atunci când la Azovstal era, după cum se spune tot pe pagina jurnalistei Надія Сухорукова, calvarul și răstignirea, capcana de șoareci… Pentru că soldații nu mai aveau ce să mănânce, dar nici apă. Ei au băut apă tehnică, au stat flămânzi, au leșinat de foame, au slăbit multe kilograme.

Dar, în pofida acestor neajunsuri, flămânzi, însetați, fără medicamente, ei au ajuns mereu pe poziții.

„Pentru că sunt războinici. Îi considerăm eroi. Cei dragi lor vor ca ei doar să fie în viață. Cum supraviețuiesc acolo este imposibil de imaginat. Răniți, vii, morți. Acum au o soartă comună. Poveștile lor sunt împăturite într-o carte uriașă. Fiecare a pierdut pe cineva. Iubiți, prieteni, frați. Sunt copiii cuiva, oamenii dragi ai cuiva, lumina cuiva în fereastra lor, speranța cuiva pentru o întâlnire. (…) Cei dragi lor nu pot dormi, mânca, trăi. Pentru că ei știu, iubiții lor sunt în capcana de șoareci. Și nu mai este război. Este doar distrugere, tortură și chin. Este calvar și răstignire”.