Povestea Cetății Delenilor

Nu ştiu de ce – n-am să înţeleg niciodată – ne lăsăm noi, românii, în paragină istoria. De ce nu auzim cum hauie de durere pietrele cetăţilor, castelelor, conacelor, bisericilor care vin din vremuri aproape imemoriale. De ce nu vedem că suntem bogaţi şi de ce nu încercăm să ne punem, până la urmă, în valoare averea.

Cu Cetatea Delenilor din Moldova lui Ştefan şi Vasile Lupu se întâmplă la fel. Se stinge singuratică şi irosită. Ca un trup chinuit de o betegeală cruntă a plămânilor. Şi nu întâmplător fac comparaţia aceasta. Dintre toate locaţiile din lume, au ales unii ca loc de tămăduire pentru bolnavii de TBC chiar falnica cetate de la răscrucea Iaşiului cu Botoşaniul! Deleniul…





Moartea cetăţii vine din nepăsarea oamenilor

De boli tainice şi grele zace, de mulţi ani, cetatea medievală de la Deleni, situată la răscrucea Iaşului cu Botoşaniul. Zidurile s-au betegit, acoperişul s-a spart, pereţii sunt plini de igrasie, acareturile sunt nerenovate. Dar, dacă ne gândim că toate acestea au fost zidite înainte de 1650, dacă adăugăm că micii bolnavi de TBC, găzduiţi aici ca să respire aer curat, au contribuit şi ei, prin diverse comportări la degradarea locului… dacă mai completăm cu lipsa de interes, de neimplicare a autorităților de toate felurile, închegăm un tablou realist şi e firesc, din toate aceste motive, ca frumoasa cetate de odinioară să fie, la acest moment, o ruină.

Ca să fie povestea întregită, mai apare în scenă şi un moştenitor al cetăţii, care, prin insistenţele sale, face ca nepăsarea şi tergiversarea celor în măsură să facă ceva, să devină şi mai apăsătoare şi mai groaznice…

Nici nu se mai ştie în localitatea înconjurată odinioară de păduri – căci acum, ca peste tot, s-a tăiat cât s-a putut de pe Dealul Pietrăria – când a început decăderea cetăţii. Poate când a trecut de la un stăpân la altul, adică de la familia lui Vasile Lupu la Cantacuzini şi apoi la Ghica? Sau poate după cel de-al Doilea Război Mondial, când ţăranii au fost împroprietăriţi cu pământ de la duşmanii poporului, boierii?

Zidire trainică pentru Ruxandra

După cum s-a păstrat din generaţie în generaţie – măcar atât – se ştie că fundaţia cetăţii şi, mai apoi, întreg edificiul s-au zidit într-o poiană a codrului Delenilor din porunca şi sub supravegherea domnitorului Vasile Lupu. Acesta voia conac falnic, trainic şi bine apărat pentru Ruxandra, cea mai mică dintre copiii săi. Şi voia pentru ea, mai mult ca oricând, ce era mai bun în timpul acela. De aceea, în jurul clădirilor de la Deleni a ridicat ziduri înalte, puternice, rezistente, pe unde să nu pătrundă nici săgeata vrăjmaşă, nici privirea indiscretă.

Conacul-fortăreaţă a fost gătit, imediat după ridicarea sa, cu lucruri bune şi scumpe, aduse din ţinuturile turceşti, italieneşti, austriece ori tătăreşti. Nici domnitorul Vasile Lupu, nici familia sa nu au locuit aici; Iaşiul oferea lux, siguranţă, putere. Treburile ţării se făceau şi se desfăceau mai bine în Capitală decât în pădure.

Legenda unei domniţe

Timus, fiul hatmanului cazac Bogdan Hmelniţski, a pus ochii pe frumoasa şi nepreţuita fiică a lui Vasile Lupu, Ruxandra. Şi ar fi trimis solie la domnitor ca să o ceară de nevastă. „Fata sau ţara“ – ar fi spus mesagerul cazac. Vasile Lupu a refuzat, însă, să-şi dea fiica după cazac. Aşa că, hoardele sălbatice s-au pornit degrabă asupra Moldovei, pe care au început să o treacă, fără milă, prin foc şi prin sabie.

În faţa cruzimii cazacilor, domnitorul a cedat. Vasile Lupu scrie cazacilor că e de acord să nuntească în Cetatea Iaşiului cu ei. Dar hoardele dezlănţuite nu se opresc. Abia după a doua scrisoare de rugă vin căpeteniile să vadă despre ce nuntă vorbeşte domnitorul. Aşa se regăsesc Ruxandra şi Timus şi se pun pe benchetuit cu toţii.

Nunta a fost una ciudată. De o parte civilizaţia, de alta sălbăticia. Timus moare un an mai târziu, când vine la Iaşi pentru a-şi ajuta cu armate socrul mazilit. Se mai spune că Bogdan Hmelniţki i-a dăruit Ruxandrei Cetatea Râşcovului de pe malul Nistrului. Aici tânăra privea de la o fereastră stepele Ucrainei şi de la alta câmpiile Moldovei. Mai târziu, ea s-a stabilit, pentru scurtă vreme, în Cetatea Deleni, ca mai apoi să doneze întreaga ei avere Mânăstirii Vatopedu de la Muntele Athos. A fost omorâtă, prin tăierea capului, în 1686, la Cetatea Neamţului.

Un proprietar doar scriptic

Moşia de la Deleni a rămas, graţie prieteşugului dintre Vasile Lupu şi spătarul Iordache Cantacuzino, în grija Cantacuzinilor. În 1842 apar înscrisuri cum că mândra cetate se află în posesia familiei Ghica. Până după cel de-al Doilea Război Mondial, proprietarul a rămas acelaşi.

Din cele peste 900 de hectare de teren, numai 50 au rămas în posesia familiei Ghica. Restul s-a împărţit ţăranilor. De vreo 13 ani, urmaşul unor vechi boieri, conform comisiei de fond funciar a Consiliului Judeţean Iaşi, a cerut Cetatea Delenilor, împreună cu sute de hectare de pădure, teren arabil, bălţi. Este vorba despre familia consulului onorific al României la Nisa, Ştefan Grigore de Fay, ridicat la rangul de cavaler al Ordinului de Malta.

Acesta a prezentat acte prin care arată că moşia Delenilor a fost cumpărată după cuviinţă de la Constantin Ghica. Solicitantul, după plimbări caracteristice sistemului judiciar, cam de la Ana la Caiafa,  a obținut sentință favorabilă. Da, Cetatea Delenilor, cu toate pământurile, îi aparține.

Doar că…  Ştefan Grigore de Fay este un proprietar în acte. Și atât. Căci instanța a decis că nu mai există și faptic pământul din documente. Despre asta, despre neexistența pământului de la Deleni, poate că ar trebui făcută o anchetă. De către aceia care au putere decizională. Ce se va întâmpla mai departe, este greu de anticipat… Până una alta, cetatea lui Vasile Lupu moare, răpusă de tainicele ei dureri, pic cu pic…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...