Prescripția penală, între CCR, ÎCCJ și Curtea de Justiție a UE: ne așteaptă decizii dureroase

Deși eram cu toții de față, cu ochii pe ecrane și cu dosarele rostogolite zilnic prin breaking news-uri, ne trezim astăzi întrebându-ne când anume s-a fracturat atât de grav logica Justiției românești, mai ales atunci când pe masa instanțelor au ajuns faptele unor personaje de „înalt rang”. Care au fost momentele decisive în care s-a ”reglementat” în favoarea infractorilor?

Totul s-a petrecut sub nasul nostru, etapă cu etapă, decizie cu decizie, până când mecanismul care ar fi trebuit să clarifice vinovății a ajuns să le dizolve. Azi, Justiția nu mai funcționează ca un instrument de adevăr, ci ca o nebuloasă pestilentă, în care responsabilitățile sunt diseminate, greșelile sunt atenuate, iar vinovățiile – cândva precise – par aproape uitate, ca și cum curgerea timpului n-ar mai fi fost un accident procedural, ci o strategie perfidă.

Ce-s termenii ăștia:

Prescripția e termenul după care statul nu mai poate condamna o faptă penală.
Întreruperea prescripției înseamnă că acest termen se oprește și pornește din nou de la zero atunci când statul face un act oficial relevant (punere sub acuzare, trimitere în judecată, anumite acte de procedură).

Pe românește:
dacă procurorii și judecătorii își fac treaba, timpul nu are cum să-l salveze pe infractor.

În România, ani la rând s-a spus că n-a existat o regulă clară de întrerupere, așa că timpul a curs indiferent ce făcea Justiția, iar multe dosare grele au murit pur și simplu de bătrânețe.

Problema prescripției răspunderii penale nu mai este, de mult, o chestiune tehnică rezervată juriștilor.

A devenit una dintre cele mai grave vulnerabilități ale statului român, un mecanism prin care dosare grele dispar, inculpați scapă, iar încrederea publică în justiție se subțiază până la transparență.

Concluziile recente ale Avocatului General al Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulate în așa-numita Cauză Lin II, nu fac decât să confirme un lucru pe care România îl știe deja, dar evită să-l privească frontal: sistemul a fost împins, deliberat sau prin neglijență, într-o zonă de impunitate sistemică.

Pentru a înțelege miza reală a celor două variante propuse de Avocatul General, trebuie refăcut, pas cu pas, traseul acestui dezastru juridic.

Cum a început totul: deciziile CCR din 2018 și 2022

Originea haosului se află în două decizii ale Curții Constituționale.

În aprilie 2018, CCR a declarat neconstituțională o sintagmă din articolul Codului penal care reglementa întreruperea cursului prescripției. Decizia nu a eliminat articolul, ci a creat o zonă de incertitudine, pe care legiuitorul era obligat să o corecteze rapid.

Nu a făcut-o.

Patru ani mai târziu, în mai 2022, CCR a revenit și a declarat neconstituțional întreg articolul privind întreruperea prescripției. Curtea a stabilit atunci explicit că, în perioada 2018–2022, nu a existat niciun mecanism legal de întrerupere a prescripției.

Altfel spus: ceasul a mers nestingherit.

Această inacțiune legislativă, combinată cu interpretarea CCR, a creat prima breșă majoră: dosare întregi riscau să se închidă nu pentru că faptele nu existau, ci pentru că timpul fusese lăsat să curgă.

OUG-ul și liniștea de suprafață

În urma deciziei CCR din 2022, ministrul justiției de atunci a fost obligat să intervină prin ordonanță de urgență, pentru a reglementa din nou prescripția penală.

La prima vedere, problema părea „rezolvată”. Doar că nu era.

Pentru că marea întrebare nu era ce se întâmplă de acum înainte, ci ce se întâmplă cu trecutul.

Iar aici intră în scenă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Lovitura ÎCCJ: prescripția ca lege penală substanțială

În octombrie 2022, ÎCCJ a stabilit că instituția prescripției este o normă de drept penal substanțial, nu una de procedură. Consecința este enormă: normele mai favorabile se aplică retroactiv.

Pe baza acestui raționament, ÎCCJ a decis că efectele deciziilor CCR nu se limitează la perioada 2018–2022, ci se extind înapoi până în 2014, momentul intrării în vigoare a noului Cod penal.

Traducere simplă:
potrivit acestei interpretări, nici între 2014 și 2018 nu ar fi existat temei legal pentru întreruperea prescripției.

Rezultatul? O extindere masivă a ferestrei de impunitate, cu efect direct asupra dosarelor de corupție, inclusiv a celor complexe și de mare anvergură.

Intervenția CJUE: Cauza Lin I

Conflictul nu a rămas intern. În urma unei sesizări venite de la Curtea de Apel Brașov, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a fost chemată să se pronunțe.

În iulie 2023, CJUE a dat hotărârea în Cauza Lin I. Concluzia a fost clară: deciziile CCR se aplică doar pentru perioada 2018–2022, nu și retroactiv până în 2014, așa cum stabilise ÎCCJ.

CJUE a subliniat explicit riscul de impunitate sistemică, mai ales în cazul fraudelor grave care afectează interesele financiare ale Uniunii Europene.

Pentru dreptul UE, lucrurile păreau tranșate.

Pentru România, nu.

Riposta ÎCCJ și blocajul total

În 2024, Înalta Curte a reacționat. Prin două decizii succesive, a stabilit că judecătorii români sunt obligați să respecte jurisprudența CCR și a ÎCCJ, chiar dacă aceasta contrazice hotărârea CJUE din Lin I.

Judecătorii au fost astfel puși într-o situație imposibilă:
– dacă respectă CJUE, încalcă deciziile instanțelor supreme naționale;
– dacă respectă CCR și ÎCCJ, încalcă dreptul UE.

Această schizofrenie juridică a dus inevitabil la o nouă sesizare a CJUE, formându-se Cauza Lin II.

Concluziile Avocatului General: două variante, o singură miză

În decembrie 2025, Avocatul General al CJUE a publicat concluziile în Lin II. Ele nu sunt verdictul final, dar cântăresc enorm.

Avocatul General propune două variante de răspuns, în funcție de poziția pe care Curtea o va adopta.

Varianta 1: repliere parțială

Dacă CJUE decide să-și nuanțeze hotărârea din Lin I, ar putea accepta aplicarea prescripției ca lege penală mai favorabilă doar pentru faptele comise înainte de 27 iulie 2023, data pronunțării Lin I.

Această soluție ar limita efectele dezastrului, dar ar consfinți, măcar parțial, pierderea unor dosare.

Este varianta „de compromis”, menită să reducă tensiunea instituțională.

Varianta 2: fermitate totală

Dacă CJUE își menține integral poziția din Lin I, mesajul către instanțele românești ar fi tranșant:

– instanțele naționale nu pot adopta decizii incompatibile cu hotărârile CJUE;
– trebuie să lase neaplicat standardul național care permite extinderea retroactivă a prescripției;
– nu mai este necesară evaluarea individuală a riscului de impunitate, pentru că acesta a fost deja constatat ca sistemic.

Aceasta este varianta dură. Varianta care spune, fără menajamente: dreptul UE are prioritate, iar România nu poate crea enclave de impunitate sub pretext constituțional.

Miza reală: nu prescripția, ci statul de drept

Dincolo de nuanțele juridice, miza este brutal de simplă:
mai poate România să investigheze și să sancționeze infracțiuni grave sau nu?

Prescripția nu este un drept al infractorului, ci un instrument de echilibru. Când devine armă de distrugere a dosarelor, ea încetează să mai fie o garanție și devine o strategie.

Conflictul dintre CCR, ÎCCJ și CJUE a scos la iveală ceva mult mai grav decât o divergență de interpretare: un reflex instituțional de autoprotecție, în care timpul este folosit ca aliat al impunității.

Ce se va întâmpla

Verdictul CJUE este așteptat la începutul anului viitor. Indiferent de soluție, un lucru e clar: România nu mai poate pretinde că problema prescripției e una „rezolvată”.

Este, de fapt, un test major:
– fie statul român acceptă să-și alinieze justiția la standardele europene reale;
– fie consfințește oficial o zonă gri în care marile dosare se evaporă, iar răspunderea penală devine opțională.

Iar istoria nu va reține finețurile juridice. Va reține doar atât: cine a tras de timp și cine a avut curajul să-l oprească.

Vă mulțumin frumos, dragă CCR și neprețuită ÎCCJ! Ați muncit din greu ca să poată scăpa toți derbedeii.

Vă meritați cu prisosință salariile imense, pensiile nesimțite și bonusurile scandaloase.