Președintele Iliescu și posterul provocator: perestroika sau Marilyn Monroe?

Într-o țară cu memorie scurtă, dar imaginație bogată, singura garanție a eternității e ridicolul. Iar când istoria politică a României post-decembriste va fi scrisă în cheia farselor și a paradoxurilor, un capitol special va trebui rezervat acestei scene sublime: Ion Iliescu, fost președinte al țării, pozând senin în fața unui poster cu Marilyn Monroe, în papuci de casă, pentru un interviu în revista Playboy.

Nu, nu e o glumă. Nu e nici vreo ecranizare postmodernistă.

Este realitatea documentată, fotografiată și reamintită cu nedisimulată candoare chiar de protagonist, în una dintre ultimele sale intervenții publice.

Da, românii și-au înmormântat recent primul președinte postcomunist. Dar înainte să se tragă cortina definitivă peste acest personaj, care a oscilat între statuie și huiduială, merită să-l privim în acest ultim mare rol: acela al unui bătrân lider pozând senin, ironic, autoironic și poate chiar inconștient, în fața celei mai iconice femei a secolului XX – posterul standard din orice garsonieră cu fantezii occidentale.

Când papucii devin simbol de stat

Cazul „Iliescu & Playboy” nu este doar o întâmplare amuzantă. El este, în felul său, o sinteză stranie a tot ce a însemnat tranziția românească: confuzia între modernitate și provincialism, amestecul de rușine și mândrie, bășcălia solemnă și solemnitatea ridicolă. Ion Iliescu n-a venit la interviu cu cravată și costum.

Nu s-a pregătit pentru o întâlnire cu jurnaliștii The Economist.

A venit… cum e omul în casa lui. În papuci. Dar a făcut-o la Palatul Cotroceni, pe fundalul unui poster cu Marilyn Monroe, imagine iconică a sexualității și libertății americane – adică exact opusul regimului pe care el l-a slujit vreme de decenii în umbra PCR-ului.

Nu e greu de înțeles de ce acest episod revine obsesiv în memoria colectivă.

Este prea simbolic, prea bogat în nuanțe ca să poată fi ignorat. Este un banc care se spune singur, o caricatură care s-a desenat din realitate. Iar când însuși Ion Iliescu a simțit nevoia să ofere, târziu, o explicație publică pentru acel moment, lucrurile au căpătat o aură de mărturisire involuntar comică.

„A trebuit să mă descalț, era în muzeu”

Într-o discuție târzie, difuzată în toamna vieții sale, Iliescu a explicat că fotografia nu fusese regizată de echipa Playboy, ci surprinsă în treacăt, într-un moment de relaxare, într-o anexă a Palatului Cotroceni care fusese transformată în muzeu. Din respect pentru podeaua de parchet, a fost invitat să se descalțe. A apărut în papuci, fără intenții scenografice. Posterul cu Marilyn era acolo deja, înrămat pe perete, iar imaginea s-a conturat de la sine – un președinte român în papuci, în fața unei blonde americane nemuritoare.

Povestea, spusă cu seninătate de fostul lider, e demnă de un film de Radu Jude. Poate chiar de un scurtmetraj mut. În ea, totul se joacă pe marginea absurdului: protocolul se intersectează cu fantezia, oficialul cu kitsch-ul, iar realitatea cu caricatura. E un soi de „Nunta mută” politică, în care eroticul și ridicolul își dau mâna sub luminile unui candelabru stins.

Erotism cu partidul în sânge

Întrebat de ce a acceptat să dea un interviu unei reviste dedicate în mod tradițional erotismului, Iliescu a avut un răspuns care merită gravat pe pereții Parlamentului: „Erosul este o componentă esențială a naturii umane. Nuditatea este un atribut firesc al ființei.” A spus-o calm, convingător, cu o naturalețe pe care nu i-o găseai în discursurile despre economie sau reformă constituțională.

Ba chiar a adăugat, cu o notă subtilă de mândrie, că revista Playboy nu e deloc frivolă, ci o publicație cu greutate culturală, unde au dat interviuri personalități precum Galbraith, mari economiști, lideri globali, oameni de știință și actori de marcă.

Pentru Iliescu, probabil, prezența în Playboy era o dovadă de deschidere, de modernitate, de respingere a bigotismului.

Ceea ce nu ar fi fost greșit, dacă nu venea la pachet cu o imagine desprinsă dintr-o parodie scrisă de Caragiale beat. Este ca și cum ai da un interviu despre virtuțile austerității stând pe un munte de caviar. Sau ca și cum ai pleda pentru echilibru fiscal din jacuzzi.

Marilyn și Revoluția

Posterul cu Marilyn Monroe, pe care îl descrie el însuși ca „iconic” și „emblematic pentru libertatea americană”, era poate cel mai ironic decor cu putință pentru un lider crescut sub blazonul leninist al luptei de clasă. De altfel, prezența unei astfel de imagini la Palatul Cotroceni – fosta reședință a regilor României, transformată în simbol al noii puteri – spune totul despre confuzia estetică a tranziției.

A fost o încercare de occidentalizare forțată?

Un gest de frondă? Sau pur și simplu un reflex de om căruia nu i-a păsat niciodată prea mult de formă, atâta vreme cât fondul era controlat? Greu de spus. Dar imaginea a rămas, și va rămâne, ca o emblemă a unei epoci în care toate contrastele erau posibile: între papuci și prerogative prezidențiale, între Monroe și Marx, între Revoluție și resemnare.

O metaforă cât o epocă

Acum, după ce Ion Iliescu a fost condus pe ultimul drum cu funeralii de stat, între gărzi de onoare și discursuri oficiale, fotografia aceea din Playboy capătă un aer de testament involuntar. E o scenă care ne spune, fără cuvinte, cum arăta cu adevărat puterea în România postcomunistă: domestică, neașteptat de relaxată, familiară până la banal și, în același timp, suspendată între mitologie și rușine.

Pentru unii, Iliescu va rămâne un președinte reformist, un lider calm într-o epocă turbulentă.

Pentru alții, va fi mereu simbolul unei trădări a idealurilor din ’89. Dar indiferent de tabăra în care te afli, nu poți nega forța unei imagini în care totul este spus fără să se spună nimic. Un președinte în papuci, în fața unei Marilyn Monroe atârnate pe zidul puterii, e poate cea mai sinceră fotografie politică a ultimelor trei decenii.

Și nu, nu pentru că ar fi fost amuzant. Ci pentru că, într-un fel absurd și poetic, e perfect adevărat.

Erosul prezidențial în cultura română: între discreție și papuci

La prima vedere, ideea de „eros prezidențial” în cultura română poate părea un capriciu lingvistic, o invenție de redacție plictisită. Dar dacă ne uităm atent la istoria liderilor postcomuniști, descoperim o trăsătură comună: o relație profund încurcată cu imaginea publică a propriei corporalități, a masculinității și – inevitabil – a sexualității simbolice.

România n-a avut niciodată un președinte cuceritor în sens clasic, cu șarm demonstrativ sau seducție politică afișată.

A avut însă, începând cu Ceaușescu și culminând cu Iliescu, un lung șir de figuri paterne, asexuate, închistate într-un soi de solemnitate de bibliotecă și veston. Dar în spatele acestor carapace de beton ideologic, apar uneori scăpări – și tocmai aceste scăpări sunt revelatoare.

Ion Iliescu, cel mai longeviv dintre președinți, n-a fost niciodată perceput drept o figură „virilă” în registru public.

Dar tocmai de aceea episodul Playboy e cu atât mai frapant. În locul unui erotism puternic, afirmativ, cu parfum de lider occidental à la Kennedy, Iliescu oferă un erotism involuntar, domestic, un eros de apartament, cu papuci și covorașe ceruite. El nu este un cuceritor, ci un cetățean relaxat care îți vorbește despre eros ca despre un ingredient firesc al omenirii, fără emfază, fără grimasă, fără pudori inutile.

În cultura română, care pendulează între pudoare tradițională și vulgaritate ostentativă, gestul lui Iliescu nu a fost perceput ca un afront, ci ca o bizarerie.

Nu s-a scandalizat nimeni cu adevărat, pentru că nimeni nu și-l putea imagina pe Ion Iliescu altfel decât în ipostaza pe care a livrat-o: senină, calmă, fără dorință de spectacol, dar plină de umor sec și disonanță cognitivă. Exact așa cum și-a trăit toată cariera.

Privit în această cheie, „erosul prezidențial” nu are nicio legătură cu sexul în sine.

Are legătură cu modul în care puterea se poziționează față de intimitate, față de propriul corp și față de imaginea pe care o proiectează publicului. Un președinte care își asumă un interviu în Playboy fără să-și schimbe papucii și fără să comenteze ironic prezența lui Marilyn Monroe pe perete nu ne arată decât atât: că în România, erotismul liderilor este profund provincial, neprogramatic, și de o sinceritate involuntară care frizează poezia absurdului.

În fond, Iliescu nu și-a asumat vreo poză provocatoare, ci una emblematică pentru moartea imaginii virile a liderului politic.

Undeva între moșneagul care te servește cu ceai și fostul nomenclaturist care te învață despre eros ca funcție biologică, stă Ion Iliescu – în papuci, privind în tăcere un afiș cu Marilyn Monroe.

Un eros fără fior. O seducție fără partener. O președinție în papuci.

Și, tocmai de aceea, o fotografie cât o întreagă tranziție.