Președintele „înzăpezit” la Paris și România „leșinată” după el: cum se fabrică o dramă națională dintr-un fapt-divers

România are o relație veche și toxică cu teatrul. Nu teatrul bun, cu replici memorabile și actori care știu ce fac, ci teatrul ăla de provincie, în care toată lumea țipă ca să acopere faptul că nu se întâmplă mare lucru pe scenă.

Așa s-a născut și telenovela „Nicușor Dan blocat la Paris”: o întârziere de aeroport, plus niște ninsoare, plus o obsesie autohtonă pentru avion, costuri, „cine a plătit”, „de ce a stat”, „cu ce s-a întors” – și gata, avem subiect de ținut România în priză ca și cum depinde cursul istoriei de un boarding pass.

Faptul brut:

Delegația prezidențială a rămas blocată la Paris din cauza condițiilor meteo, iar întoarcerea s-a amânat ore bune.

Președintele a plecat și s-a întors cu un avion militar de tip Spartan, iar discuțiile publice au escaladat instant, cu câteva direcții clasice: costuri, „nu ne prezintă onorabil”, „unde e avionul prezidențial”, „de ce n-a luat cursă de linie”, „de ce nu s-a întors mai repede”, „ce face țara fără el”.

Un cocktail perfect pentru o presă care, în zilele fără scandaluri adevărate, își produce singură curentul.

1) De ce pare o știre „mare” ceva ce e, de fapt, banal

Pentru că e despre președinte. Atât. În rest, e un episod banal de iarnă europeană: aeroporturi care se închid, sloturi care se reconfigurează, piste care se curăță, zboruri care se amână, curse care pleacă în altă fereastră, echipaje care își calculează orele de zbor, iar pasagerii beau cafea rece și își verifică nervos telefonul.

Dar în spațiul nostru mediatic, „președinte + inconvenient” devine automat „criză de stat”. Suntem învățați să căutăm simboluri în orice: dacă președintele așteaptă, așteaptă „România”; dacă avionul nu decolează, „statul e blocat”; dacă se discută costurile, e un semn că „se fură”; dacă nu se discută, e semn că „se ascunde”. E o logică fără ieșire: orice variantă confirmă suspiciunea.

2) Ce s-a discutat, de fapt: avionul, banii și rușinea națională la kilogram

O parte din valul de reacții a fost despre costuri. În spațiul public a circulat cifra de circa 30.000 de euro pentru un zbor la Paris, invocată în contextul explicațiilor oficiale și al comparațiilor cu costuri din anii trecuți. S-a vorbit și despre un cost de ordinul a 2.630 euro pe oră de zbor (fără amortizare), cu tot cu logica de mentenanță și consumabile. Iar pentru cel mai recent zbor, s-a spus că facturile nu erau încă emise la momentul declarațiilor. Asta a fost suficient ca să pornească tradiționala horă românească: „nu știm exact, deci sigur e ceva putred”.

Apoi a venit tema „nu ne prezintă onorabil”: ideea că e „improvizație”, că un Spartan nu e avion prezidențial, că România ar trebui să aibă o soluție dedicată. Aici apar două școli:

• școala „avion prezidențial NOW”, care spune că e ridicol să depinzi de un avion militar cu profil logistic;
• școala „mai lăsați-ne”, care spune că fix asta ne lipsea: să punem încă o jucărie scumpă într-o țară unde spitalele au improvizații mai dramatice decât orice Spartan.

Ambele tabere au o bucățică de adevăr. Doar că discuția e rar făcută lucid: ce înseamnă „avion prezidențial” (capabilități, securitate, costuri, transparență), cum se justifică bugetar, ce regim de utilizare are, cum previi derapajul spre „aero-taxi de lux”.

3) România care „aștepta leșinată”: cultul importanței inventate

Partea cea mai comică – și, simultan, cea mai tristă – e sugestia implicită că „țara era paralizată” de absența președintelui din București. E genul de reflex semi-monarchic: conducătorul lipsește, poporul e dezorientat, instituțiile tremură, câinii nu mai latră regulamentar.

Realitatea:

România nu se oprește dacă președintele e pe un aeroport. Statul funcționează (mai bine sau mai prost) prin instituții, proceduri, decizii, guvern, administrație, nu prin prezența fizică a unei persoane într-un perimetru geografic. Dacă ai nevoie de președinte ca să îți pornească țara dimineața, ai o problemă de sistem, nu de aeroport.

Și totuși, această narațiune e utilă mediatic:

ridică miza, adună trafic, produce emoție. „Întoarcerea conducătorului” e un scenariu care prinde pentru că vine cu tensiune artificială. Ca în filme: eroul trebuie să ajungă la timp. Doar că aici „misiunea” era să treacă de controlul de securitate.

Oricum, la cum au mers lucrurile, ne-ar prinde bine și un sequel, de exemplu ”Răzbunarea Conducătorului”!

4) Ce s-a pierdut în zgomot: motivul deplasării și agenda reală

În toată această bălăceală, o întrebare simplă a fost îngropată: de ce a fost președintele la Paris? Deplasarea a avut legătură cu reuniunea „Coaliției de Voință”, în formatul țărilor dispuse să sprijine Ucraina, găzduită la Palatul Élysée. Acolo e miza reală: cum se poziționează România, ce garanții de securitate se discută, ce se decide în privința sprijinului, ce înseamnă asta pentru Marea Neagră, pentru flancul estic, pentru industrie, pentru logistică, pentru diplomație.

Dar astea sunt teme grele. Cer context, cere minte limpede, cere răbdare. Mult mai simplu e să numeri orele de așteptare și să te întrebi cu patos: „De ce a stat 16 ore?!” – de parcă o ninsoare se negociază la telefon.

5) Bonusul involuntar: episodul cu escortarea și „minciuna prezidențială”

Povestea a primit și o extensie aproape absurdă: discuțiile despre un gest de escortare a aeronavei (și insinuări că s-ar fi „mințit” pe tema asta). Președintele a reacționat publicând o înregistrare a convorbirii dintre pilot și controlorul de trafic din Zürich, tocmai ca să taie din speculații și să arate cum a fost comunicată decizia. Aici ai o lecție interesantă despre 2026: nu mai ai doar conferințe de presă și comunicate. Ai și președinți care intră direct în piața de nervi a rețelelor sociale, cu audio, screenshot, replici, indignări.

E eficient? Uneori, da. E sănătos? Depinde…

Când liderii ajung să facă fact-checking în timp real pentru a-și apăra reputația, înseamnă că spațiul public e atât de intoxicat, încât „dovada” devine parte din rutină. Nu e o victorie, e un simptom.

6) De ce presa românească se lipește de astfel de subiecte ca scaiul de blana câinelui

Pentru că e o știre perfectă de trafic:

• are protagonist „mare”;
• are tensiune de tip „așteptare”;
• are cifre (costuri);
• are o componentă moralizatoare („rușine”, „improvizație”, „țară săracă/țară bogată”);
• are bănuiala tipică („sigur e ceva la mijloc”).

Și pentru că iarna, în România, există mereu un fundal de haos: drumuri închise, utilaje blocate, autorități care dau din umeri. În acest decor, un președinte „înzăpezit” e un simbol prea bun ca să fie ratat: „vedeți? și ei o pățesc”. E o formă de egalitarism nervos: dacă tot ne chinuim, măcar să se chinuie și ăia.

7) Unghiul corect (dar plictisitor): transparență, proceduri, reguli

Dacă vrem să fim maturi, discuția ar trebui să fie scurtă și la obiect:

• Care e procedura standard pentru deplasările prezidențiale?
• Ce criterii determină tipul de aeronavă folosită?
• Cum se raportează costurile, la ce interval, cu ce nivel de detaliu?
• Ce lecții ies pentru viitor: contracte, planuri B, protocoale meteo, redundanțe?

Asta e discuția serioasă. Restul e folclor de breaking news.

România se agită când nu știe ce să mai simtă

Tevatura cu „înzăpezirea” lui Nicușor Dan e un studiu de caz despre noi, nu despre el. Despre cum transformăm o întârziere într-un test de patriotism. Despre cum confundăm simbolurile cu realitatea. Despre cum preferăm scandalul cu avionul în locul întrebărilor grele despre securitate, diplomație și economie.

Și, mai ales, despre cum presa (și publicul) poate sta ore întregi pe un subiect complet secundar, ca și cum de asta depinde destinul național.

În timp ce adevărata iarnă – aia de pe drumuri, din spitale, din bugete, din instituții – își vede liniștită de treabă.