Prima unire a Moldovei cu țara

E adevărat, Moldova și Țara Românească s-au unit acum 164 de ani, dar pământul de dincolo de Milcov n-a fost niciodată legat ombilical din punct de vedere economic de România. Până ieri, când s-a deschis podul de la Brăila.

Poate pare forțată justificarea, dar rămânerea în urmă a economiei Moldovei noastre se explică prin lipsa conexiunilor ei moderne cu celelalte regiuni ale țării: Ardeal, Muntenia, Dobrogea. Podul de jumătate de miliard de euro de la Brăila e prima conexiune modernă cu țara, chiar dacă e vorba de Dobrogea, până la apariția autostrăzii care va pleca de la Ploiești, va trece prin Buzău, Bacău, Pașcani și se va duce mai în nord.

Traficul dintre Moldova și Dobrogea se va muta mai mult ca sigur la Brăila, degajând presiunea de la Giurgeni și/sau Cernavodă. Asta înseamnă că alte DN-uri vor fi solicitate și alte investiții vor fi necesare: un drum rapid de la Brăila către viitoarea autostradă care va străbate Moldova, unul înspre Tulcea și altul spre Constanța.

Revenind la Moldova. Recuperarea economică a acesteia se poate face doar cu astfel de investiții: autostrăzi, poduri, căi ferate rapide. Avem acest pod, vine autostrada de la Ploiești, se tot lucrează la autostrada Unirii, cea care va lega Iașul de Tg. Mureș. Cu astfel de exemple nu vom mai putea înghite balivernele vreunui baron local, gen Marian Oprișan, cum că județul X nu se poate dezvolta pentru că nu are pe unde merge camionul cu mărfuri, sau că nu vine investiția străină din cauza că nu găsește de niciunele prin zonă.

Să mergem undeva mai departe în istorie, cu puțin timp înainte de Unirea de la 1859 (Unirea, nu mica unire sau alte povești). Atunci, în Moldova s-a dezvoltat un important curent statalist, care se opunea unirii. Printre cei mai iluștri membri ai acestuia au fost Nicolae Istrati, Gheorghe Asachi și Costache Negruzzi.

Ei invocau parohialismul, un soi de regionalism, memoria locului, legăturile de avere, stabilitatea și… aruncau în public diverse vorbe care ar fi avut rolul să inducă panica printre oameni. De exemplu, Nicolae Istrati spunea în 1856 că Iașul se va prăbuși, că Moldova va deveni o periferie, că se vor pierde privilegiile și imunitățile, că vor dispărea cutumele, iar Biserica va deveni neînsemnată.

A avut dreptate? Moldova a rămas fără instituții, a pierdut economic (la 1859 avea o economie superioară Valahiei, drumuri mai multe, relații comerciale cu exteriorul mai dezvoltate, orașe mai orașe, nu sate mai mari care tindeau la o categorie superioară), Moldova a importat corupția de la Bucureștiul ancorat puternic în lumea balcanică, Moldova a trebuit să-l primească în casă pe Mihai Viteazul, dușmanul ei, Moldova a fost împinsă la periferie și acolo a rămas. Până azi a fost ferită de șosele rapide și nu are dezvoltarea economică din celelalte regiuni ale României, fiind la coada UE din punct de vedere al bunăstării. Bucureștiul a dezbrăcat-o de spirit și de avuție! Naționalismul învingător s-a tradus în centralizare, după modelul francez iacobin.

Iașul a rămas cu sintagma de a doua capitală a țării, care nu prea i-a folosit la nimic (cu excepția anilor din primul război mondial), și cu cea de capitală culturală (asta i-a folosit). Azi, ca un soi de răzbunare, Iașul arată foarte bine, mult mai bine decât multe urbi ale țării, inclusiv peste mult lăudatele city-uri ardelene.

După căderea lui Cuza, în februarie 1866, curentul separatist a fost și mai vocal și violent. Au fost lupte de stradă, cu morți și răniți. Printre corifeii insurecției au fost Constantin și Alexandru Moruzi, familia Roznovanu, Teodor Boldur-Lățescu (cel care a coordonat luptele din stradă) și mitropolitul Calinic Miclescu.

Până și ”bădia Ionică”, Ion Creangă, după cum afirma George Călinescu. ”Ce-i cu Bucureștiul, de ai uitat cu totul Ieșul nostru cel oropsit si plin de jidani? O fi musai viață burlăcească pe acolo, dar nu se cade să ne uiți prea de tot”, îi scria acesta fratelui Eminovici, rătăcit prin capitala noii țări….

„Moldova s-a sacrificat!” se spunea adesea în epocă.

UNIREA, un act memorabil al unor elite din Țara Românească și Moldova, nu a fost primită cu bucurie de toată lumea. Tristețea celor care au împotrivit și care s-au bătut pe străzi s-a întrupat în statuia ”Moldova plânge” pe care o putem zări azi la biserica din Rotopănești, ctitoria postelnicului Nicolae Istrati.

Să ne așezăm din nou în timpurile noastre. Moldova are pentru prima oară ocazia, azi, să devină parte din țara asta din punct de vedere economic. Podul e prima mișcare, urmează autostrăzile, și apoi vom vedea pe lângă Iași și alte dezvoltări demne de o economie avansată…