Primarul aerului sau administrația cu elice: cum arată România de jos când edilii trăiesc deasupra ei

Avem primari care merg pe jos printre oameni. Există primari care merg cu mașina, cu șofer, cu girofar sau fără. Și există, iată, primari care vin din cer. Nu metaforic, nu simbolic, ci la propriu: cu elicopterul personal, aterizat pe unde se nimerește, într-o comună în care apa potabilă e o promisiune veche, iar canalizarea e un proiect care „există, dar nu funcționează”.

Bine ai venit în Brebu Nou și satul-satelit Gărâna, o bijuterie turistică din Munții Banatului, celebră pentru jazz și pentru aerul curat. Atât de curat, încât primarul îl preferă pe post de drum spre birou.

Elicopterul nu e o problemă. Diferența de nivel e.

Primarul Gabriel Bordea susține că zboară „din plăcere”, ca pilot privat, în timpul său. Corect, legalitatea licenței nu e miza. Miza e contextul.

Când ești edil într-o comună cu sub 200 de locuitori:

• fără rețea funcțională de apă potabilă,
• cu canalizare construită, dar nefolosită,
• cu stații de epurare înghițite de buruieni,
• cu proiecte „finalizate” doar în rapoarte,

și alegi să cobori zilnic dintr-un Robinson R44 de câteva sute de mii de dolari, nu mai e vorba de pasiune. E vorba de o fractură morală.

Nu e ilegal să zbori. E indecent să planezi.

Administrația din aer și satul din Evul Mediu târziu

Pe hârtie, comuna arată impresionant. Milioane alocate, programe naționale bifate, proiecte peste proiecte. În realitate:

• apa vine „uneori colorată”;
• rețeaua e din anii ’70, cu țevi „de unde le-or fi adus”;
• canalizarea există, dar „nu s-a legat nimeni”;
• stațiile de tratare sunt ruine vegetale.

Asta nu mai e incompetență punctuală. E model de administrație: se proiectează din birou, se inaugurează pe hârtie, se abandonează pe teren. Iar când nu „pușcă” teoria cu practica, soluția e eternă: mai actualizăm, mai băgăm niște piese, mai cerem niște bani.

Între timp, copiii nu au apă să se spele.

Comuna care se umflă la vot și se dezumflă după

Brebu Nou are puțini locuitori, dar multe voturi. Mult mai multe decât populația reală. Fenomenul nu e nou și nici exotic: flotanți care apar înainte de alegeri și dispar imediat după. Case cu zeci de „locatari” temporari. Adrese încurcate, străzi redenumite fără ca oamenii să știe unde locuiesc oficial.

Rezultatul?

• Liste suplimentare mai pline decât cele permanente.
• Alegeri câștigate la limită, dar constant.
• O comunitate mică, dar decisiv „completată” strategic.

Nu e o conspirație, e o tehnică. Una tolerată, verificată formal, uitată rapid.

Capitalismul de familie, administrația de vitrină

Familia Bordea e cunoscută în zonă printr-o companie importantă din industria alimentară. Asta explică resursele, nu explică orbirea administrativă. Când conduci o firmă, știi că dacă instalația nu funcționează, pierzi bani. Când conduci o comună, dacă instalația nu funcționează, pierde altcineva.

Aici apare diferența fundamentală:
– în business, eșecul costă;
– în administrație, eșecul se justifică.

Iar justificarea standard sună așa: „e complicat”, „sunt probleme tehnice”, „sistemele sunt complementare”, „urmează”.

Urmează de 15 ani.

Heliportul imaginar și statul real

Aterizările neomologate nu sunt un detaliu tehnic. Sunt metafora perfectă pentru modul în care funcționează o parte din administrația românească: reguli pentru alții, improvizație pentru cei de sus. Legi stricte pe hârtie, con portocaliu în curte și atât.

Nu poți avea aerodrom acasă, spune statul.
Poți, dacă ești primar, pare să spună realitatea.

Jazzul de la Gărâna și tăcerea de la robinet

Ironia supremă? Gărâna e celebră internațional pentru festivalul ei de jazz. Muzică rafinată, public educat, turiști străini. În timp ce scena vibrează, sub ea nu curge nimic. Nici apă, nici responsabilitate.

Avem cultură de vârf și infrastructură de subsol. Avem festivaluri și stații de epurare moarte. Avem elicopter și lipsă de apă potabilă.

Nu e un caz exotic, e un simptom

„Primarul aerului” nu e un personaj pitoresc. E rezultatul logic al unui sistem care:

• nu sancționează eșecul administrativ,
• tolerează votul umflat artificial,
• confundă investiția cu raportarea,
• și tratează comunitățile mici ca pe niște decoruri electorale.

Problema nu e că primarul zboară.
Problema e că satul a rămas la sol.

Și cât timp diferența dintre cer și pământ e atât de mare, România rurală va rămâne un loc unde proiectele curg pe hârtie, iar apa… când se poate.

Căăă… ce Brebu lui, nu?