Primarul care n-are de unde să mai taie: austeritatea îl va lăsa cu doar șase oameni

Cătălin Martinuș, primarul din Dobrovăț, județul Iași, s-a trezit brusc în lumina reflectoarelor. Nu pentru vreo asfaltare miraculoasă, nu pentru vreo inaugurare de stadion sătesc, ci pentru o declarație simplă și directă: „Eu cu șase oameni nu pot lucra, îmi dau demisia și plec acasă.”

Sună ca o lamentație, dar dacă te uiți pe cifre, nu e chiar așa. Dobrovăț are oficial 2.128 de locuitori. În realitate, cu vilele nou apărute în zona metropolitană Iași, populația e ceva mai mare.

Primăria are 12 angajați, jumătate din cât ar permite grila.

Dacă se aplică reducerea de 45% impusă „de sus”, instituția ar rămâne cu șase. Adică doi oameni la gospodărie comunală, un contabil, un casier, cineva la stare civilă și un asistent social. Restul? Hocus-pocus, dispar.

Nu peste tot sunt nepoți și amante

Am învățat în ultimii 30 de ani să privim primăriile ca pe niște cazane unde fierb pilele, cumetriile și joburile inventate pentru cumnatul soției verișoarei. Și, în multe locuri, așa e. Dar nu e regula absolută.

Dobrovăț e exemplul contrar:

O primărie subdimensionată, unde salariile abia trec de 3.000 de lei, iar primarul recunoaște că a mers pe „low cost” ani la rând, tocmai ca să facă economie. Când ajungi să tai încă jumătate din personal, nu mai dai afară sinecuri, ci oamenii care chiar țin instituția în picioare.

Și aici apare absurdul: Bucureștiul urlă că „se face reformă”, dar pe teren riști să blochezi sate întregi pentru că nu mai are cine să semneze o hârtie sau să înregistreze un deces.

Principiul „la grămadă”

Problema reducerilor „pe procent” e că nu țin cont de realitate. Spui „tăiem 45% la toată lumea” și dai impresia că ești un justițiar fiscal. În fapt, faci varză.

La primării mici, unde deja s-a tăiat în carne vie, ajungi la blocaj. La ministere, agenții și consilii județene, unde diagrama de personal e plină de posturi inventate, se reduce puțin și nu doare. Exact invers decât ar trebui.

Martinuș are dreptate: „Un om dat afară la București, care câștigă 10.000, face cât trei oameni de la mine, plătiți cu 3.000.” Matematic simplu, dar greu de înghițit politic.

Cine dă afară pe cine?

Lista scurtă a posturilor obligatorii la orice UAT e clară: contabil, casier, stare civilă, asistență socială, registru agricol. Sunt funcții fără de care nu poți să semnezi, să încasezi sau să îngropi pe cineva.

Dacă reduci din aceste compartimente, efectul nu e economie, ci paralizie. Și apare întrebarea legitimă: dacă nu mai ai cine să elibereze certificate, dacă nu mai are cine să gestioneze dosare de asistență socială, mai există instituția ca atare?

Reducerea personalului nu e neapărat egală cu reducerea cheltuielilor

Aici edilul lovește fix în punctul nevralgic: dacă tai procentual, nu înseamnă că reduci costurile cu același procent. Dai afară cei mai prost plătiți angajați, faci economie mică și lași găurile mari intacte.

Ca să aibă sens, reforma trebuia făcută pe salarii totale, pe eficiență, pe competență. Nu pe „procente rotunde” livrate ca lozinci electorale.

Șase oameni nu pot ține un sat pe picioare

Cazul Dobrovăț arată că austeritatea „la pachet” e periculoasă. Îți dă impresia de reformă, dar în realitate lovește acolo unde nu trebuie și lasă neatinsă zona mare a instituțiilor supradimensionate.

Primarul care amenință cu demisia nu e doar un caz punctual, e simptomul unei probleme mai mari: statul român e incapabil să facă o reformă inteligentă, diferențiată, bazată pe date și nevoi reale.

Și aici e cheia:

Adevărata bătălie nu e să reduci mecanic din funcționarii de la sate, ci să ataci suprastructura birocratică din agenții, ministere și consilii. Acolo se află luxul administrativ, acolo se învârte caracatița bugetivoră.

La Dobrovăț, „luxul” înseamnă să mai ai un om care să dea drumul la plug iarna.