Prislopul se pregătește de ziua cea mare: Arsenie Boca devine Arsenie de la Prislop

La final de noiembrie, România o să aibă din nou un „epicentru” care nu are legătură nici cu politica, nici cu scandalurile zilei, ci cu credința simplă: Mănăstirea Prislop. Acolo unde, de peste trei decenii, oamenii urcă în tăcere sau cu acatistele strânse în pumni la mormântul celui pe care l-au numit, cu o afecțiune dezarmantă, Sfântul Ardealului.

De data aceasta însă nu mai vorbim doar despre un pelerinaj obișnuit, ci despre proclamarea locală a canonizării lui Arsenie de la Prislop. Evenimentul va avea loc chiar în ziua trecerii sale la Domnul, 28 noiembrie, la mănăstirea unde îi odihnește trupul și unde românii spun, fără să clipească, că sufletul lui lucrează în continuare.

Episcopia cheamă credincioșii din toată țara la un moment pe care mulți îl așteptau de ani întregi:

Ziua în care omul Arsenie Boca, prigonit, filat, închis, devine oficial, în calendar, Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop.

Programul de la Prislop: priveghere, Liturghie și citirea Tomosului

Sărbătoarea se întinde pe două zile, cu un ritm gândit ca un urcuș:

• Joi, 27 noiembrie 2025, de la ora 16.00, se oficiază Slujba Privegherii în cinstea Sfântului Cuvios Arsenie. E momentul de intrare în atmosfera de sărbătoare, cu psalmi, cântări și rugăciune în comun, seara, când munții Hunedoarei se sting treptat în întuneric, iar luminile de la Prislop rămân, parcă, singurele focuri aprinse din jur.
• Vineri, 28 noiembrie 2025, de la ora 9.00, începe Sfânta Liturghie arhierească, la altarul de vară al mănăstirii. După rugăciunea amvonului, se va da citire Tomosului sinodal prin care este proclamată, la locul mormântului, canonizarea lui Arsenie. Va fi prezentată icoana canonică a Sfântului și se va cânta pentru prima dată, în acest cadru, troparul lui, așa cum va rămâne el, oficial, în cărțile de cult.

Pe românește: ziua în care a murit, 28 noiembrie, devine oficial zi de prăznuire a sfântului în noile calendare. Ce trăiesc de ani de zile credincioșii „după suflet” primește, în sfârșit, și pecetea Bisericii.

De la celula Securității la icoana de deasupra patului

Pentru a înțelege încărcătura acestui moment, trebuie să ne amintim cine a fost omul din spatele icoanei.

Zian Boca, născut în 1910 în Hunedoara, a devenit mai târziu părintele Arsenie, călugăr, teolog, duhovnic de forță. A studiat teologia și artele, a trecut pe la Muntele Athos, a fost stareț la mănăstiri importante, a ajutat la traducerea Filocaliei, a predicat pe limba oamenilor simpli.

Regimul comunist l-a identificat foarte repede drept „pericol”: prea iubit, prea ascultat, prea influent. A fost anchetat, încarcerat, dus la Canal, la Jilava, la Timișoara, la Oradea, ținut sub observație până aproape de moarte. Nu i s-a mai permis să slujească preoțește, a fost împins în margine, obligat să tacă.

A murit pe 28 noiembrie 1989, cu câteva zile înainte să se prăbușească oficial regimul care l-a hăituit atâta vreme. A fost înmormântat la Prislop, într-un mormânt modest, care a devenit în timp cel mai frecventat loc de pelerinaj din România.

Calea lui biografică e aproape un rezumat al secolului XX românesc:

Talent, credință, curaj, prigoană, marginalizare. Dincolo de discuții intelectuale și nuanțe teologice, oamenii au văzut în el exact asta: un om care a suferit odată cu ei și pentru ei. De aici și dragostea care a explodat după 1990, când nimeni nu l-a mai putut interzice.

De ce îl iubesc oamenii atât: nu doar „făcător de minuni”, ci prieten

Dacă stai o oră la rând la mormântul lui, îți dai seama repede că pelerinul de la Prislop nu e un personaj turistic, ci un om cu probleme foarte concrete: boli, rate, copii plecați, părinți singuri, dependențe, singurătate.

Fiecare vine cu câte o poveste, iar numitorul comun e următorul:
„Nu știu cum să mai duc singur povara asta. Mă duc la părinte.”

Arsenie Boca a devenit, pentru foarte mulți români, un fel de prieten de serviciu greu, cineva căruia îi spui ce nu ai curaj să spui nimănui.

Se vorbește mult despre „minunile lui”, despre vindecări neașteptate, despre întoarceri din prăpastie, despre semne primite în momente-limită. Firește că există exagerări, mitologii și povești apocrife. Dar, dincolo de ele, rămâne un fapt greu de ignorat: în fiecare an, zeci și sute de mii de oameni își pun speranța în el și spun că au primit, măcar o dată, un răspuns, o ușurare, o schimbare de drum.

Canonizarea lui nu vine să „oficializeze miracolele”, ci să pună puțină ordine și lumină într-o iubire populară care deja există. Biserica, în felul ei, recunoaște că aici nu e doar emoție, ci și mărturisire, suferință, răbdare, credință dusă până la capăt, în vremuri în care era mult mai ușor să taci și să te adaptezi.

Pelerinajul ca oglindă: ce spune Prislopul despre noi

Imaginea de la Prislop – drum aglomerat, autocare oprite pe marginea șoselei, oameni pe jos, la baston, cu copii de mână – spune ceva și despre România de azi.

Organizatorii au avertizat deja că:

• locurile de parcare pentru autocare, în incinta mănăstirii, sunt limitate;
• după ce se umple parcarea, nu se mai permite accesul altor autocare, ca să nu se blocheze totul;
• cei care vin cu mașini mici vor fi direcționați să parcheze pe marginea drumului, pe un singur sens, „cum îi lasă dealul”.

Practic, topografia locului și infrastructura limitată pun singure frână la avalanșa de credincioși

Dar, chiar și așa, mulți vor accepta să meargă pe jos, să stea la rând, să rabde frigul de noiembrie, doar ca să fie acolo, în momentul în care numele pe care îl știau din acatiste devine oficial nume de sfânt în calendar.

Într-o țară în care încrederea în instituții e la pământ, e aproape șocant să vezi câtă încredere se adună, an de an, în fața unei cruci simple pe o colină. Poți să ironizezi fenomenul, poți să-l comentezi, poți să-l analizezi sociologic la nesfârșit. Dar nu poți ignora ceva atât de rar: o formă de solidaritate tăcută, în genunchi.

Ziua de 28 noiembrie 2025: între cer, calendar și asfalt

Pentru foarte mulți români, data de 28 noiembrie era deja încercuită în agendă, ca ziua în care „a plecat părintele”. Acum, aceeași dată va fi scrisă și în calendarul bisericesc, ca zi de prăznuire a Sfântului Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop.

Va fi o zi în care se vor întâlni, în același loc:

• istoria unui om care a trecut prin anchete, lanțuri și interdicții;
• credința unei țări care l-a adoptat, instinctiv, ca pe un apărător;
• decizia unei Biserici care îl recunoaște, în sfârșit, oficial, ca pe un model de urmat.

Iar, undeva între tropar, Tomos, icoană și asfaltul ocupat de zeci de autocare, va rămâne această imagine simplă: un popor care își face timp, într-o lume obosită și cinică, să urce la un mormânt și să spună: „Mulțumesc” sau „Ajută-mă”.

Dacă există o definiție modernă a unui sfânt viu în conștiința oamenilor, ea arată cam așa.

Iar, pe 28 noiembrie, la Prislop, România o să aibă ocazia să vadă asta din nou, la scară mare.