Probleme de siguranță națională: cine, când și cum le va rezolva

Suntem, realist vorbind, într-o fază în care „siguranța națională” n-ar mai trebui rostită doar la pachet cu NATO, cu scutul de la Deveselu și cu discursuri în fața drapelelor.

Azi, cele mai grave vulnerabilități nu vin doar de peste graniță, ci din interior:

Din șmenurile cu banii de apărare, din statul în stat al magistraților, din amorțeala serviciilor, din analfabetismul funcțional care împinge mulțimi la vot cu mintea hrănită de conspirații, din prăbușirea puterii de cumpărare care sapă orice urmă de încredere în stat.

Reforma administrativă e blocată ca să nu deranjeze „vechilimea” din teritoriu, iar peste acest tablou se suprapune, ca o palmă peste față, scandalul ofertelor de șpagă către vârful decizional al statului. Nici măcar nu mai suntem în zona „se bănuiește că…”. Avem deja dialoguri, intenții clare, „se poate da la geantă, cash, fără urme”.

În loc să discutăm despre asta ca despre un accident, ar trebui să recunoaștem că suntem în fața unui set de probleme de siguranță națională în toată regula. Hai să le punem pe masă, pe rând.

Corupția ridicată la rang de cancer de stat

Primul risc major pentru siguranța națională este, fără nicio îndoială, asaltul neobrăzat al șpăguitorilor de serviciu asupra vârfului decizional. Nu mai vorbim de mici aranjamente la nivel de primărie de comună, ci de băieți cu cazier sau cu trecut „bogat” care se plimbă nestingheriți prin ministere, cu oferte de milioane pentru ministrul cutare, pentru contractul cutare, pentru programul de apărare X sau Y.

Ce se vede public acum e doar vârful aisbergului:

O combinație prinsă pe interceptări, câteva replici savuroase cu „se rezolvă”, „se dă”, „se vopsește” și „se trimite mai departe”.

Problema adevărată e alta:

Dacă acum i-am prins, de câte ori au făcut același lucru fără să-i prindă nimeni? Câte guverne au primit oferte similare?

Câte contracte „strategice” au fost, în ultimele decenii, doar decor pentru șușanele cu mânăreli?

Nu e o glumă de birt, e arhitectura reală a deciziei în multe zone:

• „Patriotismul” se traduce prin ce procent iese la partid,
• „responsabilitatea față de armată” se traduce prin cât iese la interpuși,
• „interesul național” devine o lozincă sub care se ascunde mangleala de milioane.

Când contractul de armament sau infrastructură e gândit, încă de la început, ca pretext de combinație, nu mai ai stat, ai o rețea de prăduitori cu antet oficial. (vom dezvolta această idee într-un articol viitor)

Iar asta nu e doar corupție penală, e fractură de securitate:

Dacă armata cumpără fier vopsit în loc de tehnică modernă, dacă infrastructura critică se face cu materiale de doi lei ca să iasă șpaga, atunci vulnerabilitatea nu e teoretică, ci foarte concretă.

Reforma administrativă îngropată în șușaneaua baronilor

În paralel, Reforma – scrisă cu R mare, ca să sune a proiect de țară – a ajuns o glumă amară. Orice reconfigurare a hărții administrative, orice tentativă de a reduce din aparatul bugetar inutil, orice discuție despre comasare de instituții se lovește frontal de același zid: ambiții de partid și protejarea arendașilor din teritoriu.

Baronii și baronașii locali nu vor să piardă nimic:

Nici consilii de administrație, nici agenții județene, nici companii de stat prin care curge șmenul local. Reforma e înghețată, blocată, reîmpachetată, amânată. Și, evident, prezentată la televizor ca „luptă pentru binele oamenilor”.

Dar, privită prin lentila siguranței naționale, situația e ridicolă și periculoasă:

• avem un stat supradimensionat, greoi, cu mii de posturi care nu produc plusvaloare, ci doar birocrație;
• avem rețele de interese locale care sugrumă orice pion decent care ar vrea să facă ordine;
• avem bani risipiți pe sinecuri, în loc să se ducă în infrastructură reală, în modernizarea armatei, în educație sau sănătate.

Când aparatul de stat e proiectat să hrănească o clientelă, nu să funcționeze, îl transformi într-o vulnerabilitate structurală. Exact invers decât ar trebui să fie într-o țară așezată.

Statul în stat al magistraților și pensiile nesimțite

A doua mare problemă de siguranță națională este transformarea unei mari părți a magistraților într-un stat în stat, aflat mai presus de orice critică și de orice rușine.

Pensiile speciale, apărate cu ghearele și cu dinții, sunt doar partea vizibilă a icebergului.

Națiunea nu le reproșează doar că își țin cu dinții de niște privilegii obscene, ci și faptul că exact aceeași categorie de „aleși ai sorții” cere respect pentru independența Justiției, în timp ce marii corupți primesc, suspect de des, clemență, reîncadrări, rejudecări, prescrieri, portițe procedurale.

E o schizofrenie instituțională:

• când vine vorba de bani, independența e sfântă, nu se poate discuta;
• când vine vorba de şmenurile mari, aceeași independență se dizolvă într-o serie de decizii care, luate una câte una, par „tehnice”, dar care, puse cap la cap, desenează o hartă tristă a marelui matrapazlâc protejat.

Când omul de rând vede că un hoț de găini intră la închisoare cu executare, iar un mare șpăgar de milioane își plimbă liniștit sacoșa prin mall, încrederea în Justiție nu scade, se prăbușește.

Iar un stat în care cetățenii nu mai cred în Justiție este un stat vulnerabil:

• oamenii devin cinici: „fur și eu, dacă toți fură”;
• se erodează ideea de reguli comune;
• crește tentația de a apela la „justiție paralelă”: influență, pile, amenințări, „cine pe cine știe”.

Asta nu e doar o problemă morală, e o problemă de siguranță națională.

Pentru că, fără justiție funcțională, nimeni nu mai crede că merită să respecte legea. Iar un stat în care legea devine opțională e perfect pregătit pentru haos, extremism și prăbușire.

SRI și paznicii care par absenți de la poartă

A treia mare problemă de siguranță națională privește, paradoxal, chiar instituțiile născute ca să se ocupe cu siguranța națională.

Ce se întâmplă cu eficiența lor reală?

SRI, cu zeci de mii de angajați foarte bine plătiți, cu bugete serioase și infrastructură informatică de top, ar trebui să fie primul la apel atunci când e vorba de detectarea și anihilarea canalelor de mare corupție. Nu de alta, dar corupția sistemică în zona strategică – apărare, energie, infrastructură, fonduri europene – e la fel de periculoasă ca o operațiune ostilă orchestrată de alt stat.

Și totuși, abia acum „se pune problema” implicării serioase în acest front.

Abia acum descoperim că, vai, șpaga la nivel înalt e o problemă de securitate. Până recent, ce era? Hobby național? Decor?

Întrebările incomode sunt simple și clare:

• au știut și n-au făcut nimic?
• n-au știut și, prin urmare, nu-și fac treaba?
• sau au transmis ceva mai departe, dar s-au înecat informațiile pe traseu, în mlastina combinațiilor politice?

Indiferent de răspuns, imaginea e proastă.

Nu poți să te lauzi cu „cea mai bine informată instituție a statului”, iar marile rețele de șmen și mangleală să-și vadă de treabă, ani la rând, cu seninătate.

Aici nu mai vorbim doar de „servicii” la modul generic, ci de o redefinire a misiunii, pe bune: dacă nu rup rețelele de mare corupție, dacă nu dau informații solide către cei care pot trimite dosarele în instanță, dacă se mulțumesc să scrie rapoarte pudrate pentru factorul politic, atunci contribuția reală la siguranța națională devine, în cel mai bun caz, ornamentală.

Educația prăbușită și suveranismul de carton

Alt front deschis, la fel de periculos, este nivelul și calitatea educației. Avem generații întregi crescute într-un sistem care produce, procent semnificativ, analfabetism funcțional: oameni care pot citi, dar nu înțeleg ce citesc, care se pot uita la un text sau la un grafic fără să priceapă sensul, care pot fi ușor împinși spre orice narațiune strălucitoare, indiferent cât de absurdă.

Pe acest teren fertil, suveranismul de carton crește ca buruiana după ploaie.

Politicienii care s-au plictisit să ofere soluții reale descoperă că merge mai simplu să strigi:

• „ne vindem țara”,
• „străinii ne fură”,
• „globaliștii ne otrăvesc”,
• „UE ne vrea sclavi”,
• „românii adevărați sunt cei care resping tot ce e occidental”.

Fără o educație solidă, fără deprinderea gândirii critice, fără cultură istorică elementară, o parte considerabilă a electoratului devine pradă ușoară pentru pseudo-profeții care amestecă ceaușism reciclat cu legionarism cosmetizat, plus o glazură de conspiraționism online.

Asta lovește direct în siguranța națională:

• slăbește încrederea în parteneriatele reale de securitate;
• relativizează agresiuni clare („poate nu e chiar așa, poate e propagandă”);
• creează breșe mentale: o parte a societății devine disponibilă pentru narative ostile, pentru un „alt adevăr”, de regulă fabricat în laboratoare care nu ne vor binele.

Cu alte cuvinte, fără carte, ne întoarcem în peșteri, la superstiții îmbrăcate în limbaj modern. Iar un popor care se întoarce mental în peșteră nu poate să opereze lucid nici tehnologia militară, nici economia, nici democrația.

Spirala prețurilor și erodarea tăcută a societății

Mai există o problemă de siguranță națională pe care politicienii o tratează, de regulă, ca pe un ghinion meteorologic: spirala absurdă a prețurilor și prăbușirea puterii de cumpărare a celor care, cu ceva timp în urmă, se considerau „clasă de mijloc”.

Leul poate să pară „stabil” în raport cu euro, cifrele pot fi arătate doct la televizor, dar realitatea e simplă: coșul zilnic a devenit, pentru foarte mulți, o sursă de anxietate. Ratele, chiriile, serviciile, mâncarea, energia – toate împing în sus un stres colectiv care nu se vede în statistici, dar se simte în fiecare gospodărie.

Când oamenii trăiesc constant cu sentimentul că muncesc mai mult ca să le rămână mai puțin, încrederea în stat și în instituții se erodează brutal. Oamenii nu mai au răbdare pentru „reforme structurale” explicate doct în powerpoint-uri.

În astfel de condiții, cel mai mare risc este radicalizarea:

• o parte renunță complet, emigrează sau se retrage într-o apatie totală;
• altă parte devine disponibilă pentru orice promisiune de tip „dăm cu toții cu pumnul în masă, ieșim din toate, rupem tot”;
• crește toleranța pentru „omul forte” care promite să rezolve „prin măsuri excepționale”.

O economie care se degradează lent, dar constant, fără un plan credibil de echilibrare, devine un teren perfect pentru aventurism politic. Iar aventurismul politic, într-o țară de frontieră a UE și NATO, nu e doar un moft, e risc de securitate.

Cine, când și cum le va rezolva

Ajungem, inevitabil, la întrebarea din titlu: cine, când și cum va rezolva aceste probleme de siguranță națională?

• Clasa politică actuală?
  Ar trebui, în teorie, să fie prima la apel. Practic, o parte importantă a ei se hrănește exact din șmenurile pe care ar trebui să le curme din fașă. Așteptarea ca un sistem să se curețe singur, fără presiune externă, seamănă cu speranța că un alcoolic se lasă brusc de băutură după ce citește eticheta de pe sticlă. Nu e imposibil, dar e foarte improbabil.
• Magistrații?
  Aici, miza e internă: corpul magistraților care încă mai crede în ideea de dreptate ar trebui să spună, foarte ferm, „până aici”. Să nu mai accepte să fie paravan legitim pentru privilegii obscene și decizii discutabile. Să reia, pe bune, discuția despre statut, responsabilitate și integritate. Fără acest reset moral, independența Justiției rămâne un slogan frumos acoperind un balet de matrapazlâcuri.
• Serviciile secrete?
  Au infrastructura, oamenii și instrumentele pentru a cartografia, la centimetru, marile rețele de corupție care subminează interesele strategice ale României. Întrebarea nu este dacă pot, ci dacă vor și, mai ales, dacă li se permite. Adevărata discuție politică, dacă ar fi serioasă, ar trebui să stabilească un mandat clar: marile rețele de corupție din zona strategică sunt risc de securitate, deci prioritate zero. Restul – jocuri de putere, balet șchiop cu „cine controlează pe cine” – sunt lux sinucigaș.
• Societatea civilă și presa?
  Nu pot înlocui instituțiile statului, dar pot ține reflectorul aprins exact acolo unde sistemul vrea să stingă lumina: pe șpăguitorii de profesie, pe pensiile nesimțite, pe eșecurile serviciilor, pe derapajele din justiție, pe prăbușirea educației și a nivelului de trai. Presiunea publică nu face miracole, dar fără ea nu se întâmplă absolut nimic.
• Școala și universitățile?
  Adevărata reconstrucție începe din sala de clasă. Fără alfabetizare funcțională, fără respect pentru adevăr, fără minimă cultură democratică, România va continua să fie o pradă ușoară pentru suveraniștii de carton și pentru profeți cu diplome discutabile. Aici nu există scurtături: e nevoie de ani, poate decenii, de reformă reală, nu de cosmetizări.

De ce e urgent acum, nu „cândva în viitor”

Mulți vor zice: „aiurea, România a mai fost în crize, o să treacă și asta”. Diferența este că acum toate aceste probleme se suprapun:

• corupția strategică a ieșit la lumină cu o obrăznicie rară;
• justiția dă semne vizibile de oboseală morală;
• serviciile par prinse între imagine și realitate;
• educația produce generații vulnerabile la manipulare;
• costul vieții erodează rapid orice iluzie de stabilitate.

Nu e nevoie de un dușman extern spectaculos ca să avem o criză majoră.

E suficient să se alimenteze, câțiva ani la rând, convingerea că statul e o glumă, legea e opțională, iar viitorul e de vânzare la kilogram. Din acel punct, orice proiect serios – fie el economic, militar sau social – devine imposibil.

Siguranța națională înseamnă mai mult decât tancuri, baze, radare și discursuri în fața drapelului.

Înseamnă:

• instituții care nu se lasă cumpărate;
• magistrați care nu-și transformă statutul în privilegiu feudal;
• servicii care văd corupția mare ca pe un risc, nu ca pe zgomot de fundal;
• școli care produc oameni capabili să deosebească realitatea de lozincă;
• o economie în care munca cinstită nu e o formă de autoflagelare.

Cine, când și cum le va rezolva?

Răspunsul cinic ar fi: „nimeni, niciodată”. Răspunsul onest-aspirațional e altul: doar dacă presiunea publică devine atât de mare, încât costul de a nu face nimic devine mai mare decât costul de a deranja rețelele de șmen și mangleală.

Până atunci, marile noastre probleme de siguranță națională nu mai zac prin sertare — ele bubuie la suprafață, una câte una.

Statul le vede, dar pare incapabil să le abordeze cu luciditate și curaj. Se bâlbâie, improvizează, mai schimbă un șef, mai mută un dosar, dar sistemul rămâne același: lent, greoi, sufocat de propriile mangleli.

Iar riscul e limpede — dacă nu învățăm să le rezolvăm la timp, vom descoperi într-o criză majoră cât de scump se plătește, în fapt, cocleala pe care azi o tratăm ca pe o banală „șușanea de tranziție”.