Procurorii cer schimbarea legii care le blochează anchetele de evaziune

Peste o sută de procurori specializați în infracțiuni economice cer Parlamentului și Guvernului să modifice de urgență articolul din legea evaziunii fiscale care obligă stabilirea prejudiciului prin expertiză de specialitate.

În opinia lor, această prevedere nu întărește lupta cu frauda, ci o îngreunează: prelungește dosarele, ridică artificial costurile și transformă expertiza din mijloc de probă util într-o condiție aproape obligatorie pentru trimiterea în judecată.

Semnatarii apelului…

… sunt 118 procurori din Rețeaua Informală Anti Evaziune și Spălare de Bani, din cadrul Asociației Mișcarea pentru Apărarea Statului Procurorilor și alți magistrați implicați în combaterea evaziunii fiscale. Ei contestă modul în care a fost formulat articolul 10 alineatul 2 din Legea 241/2005, modificat prin Legea 126/2024.

Problema ridicată de ei este simplă și serioasă:

prin formularea actuală, expertiza fiscală nu mai apare ca un instrument pe care procurorul îl folosește când cauza o cere, ci ca un filtru obligatoriu, indiferent de specificul dosarului.

Asta înseamnă că ancheta este împinsă să urmeze un tipar rigid, chiar și atunci când prejudiciul poate fi stabilit clar din alte probe: documente contabile, rapoarte fiscale, declarații, înscrisuri sau constatări tehnico-științifice.

Pe scurt, procurorii spun că legea a supradimensionat rolul expertului fiscal și a micșorat libertatea de apreciere a organelor judiciare. În loc ca procurorul și judecătorul să coroboreze toate probele din dosar, se ajunge ca expertiza să capete o importanță disproporționată, de parcă fără ea dosarul nu poate respira.

Dacă e să ne întrebăm, pe bune, de ce a căpătat ”expertiza” atâta importanță, nu trebuie să căutăm prea departe:

expertizele mănâncă timp. Și exact de timp au nevoie, de regulă, inculpații din cazurile de evaziune.

Aici apare și una dintre cele mai apăsătoare consecințe: costul.

Procurorii atrag atenția că aceste expertize ajung frecvent la câteva mii de euro pentru fiecare lucrare, bani plătiți din bugetul public, adică exact din resursele pe care statul pretinde că vrea să le apere. Cu alte cuvinte, în numele unei rigoari prost înțelese, statul ajunge să plătească mai mult pentru a-și face singur anchetele mai lente.

Și mai grav este că obligația expertizei se aplică și în dosare simple.

Procurorii dau chiar exemplul clasic al evaziunii prin neplata TVA, unde prejudiciul este evidențiat expres în facturi și se stabilește printr-o operațiune elementară de calcul. În asemenea situații, obligarea la o expertiză costisitoare și consumatoare de timp apare, spun ei, ca o măsură disproporționată și lipsită de sens.

Pericolul nu este doar teoretic.

Procurorii avertizează că noua formulare legală poate duce la depășirea termenelor rezonabile de soluționare și chiar la prescripție. Asta înseamnă că dosare de evaziune pot fi întârziate până în punctul în care statul nu mai reușește să tragă la răspundere pe nimeni. Iar pentru o țară care pierde anual sume uriașe din evaziune, o asemenea perspectivă nu mai e o problemă tehnică. E o problemă de politică penală și de igienă publică.

În plus, procurorii invocă și un risc imediat:

după hotărârea prealabilă a Înaltei Curți din decembrie 2025, există posibilitatea ca rechizitoriile întocmite în perioada iunie 2024 – decembrie 2025 și aflate în camera preliminară să fie considerate neregulate din cauza lipsei expertizei. Dacă asta se întâmplă pe scară largă, parchetele s-ar putea trezi cu dosare întoarse în bloc pentru remedierea acestei „neregularități”.

Mesajul procurorilor este limpede:

expertiza trebuie să rămână un mijloc de probă important, dar facultativ, nu o obligație automată în orice cauză. Ei nu cer eliminarea expertizelor, ci recalibrarea rolului lor, astfel încât procurorul să poată decide când sunt cu adevărat necesare și când dosarul poate fi susținut solid și prin alte probe.

Comparația cu alte state europene întărește argumentul lor.

Potrivit apelului, în alte sisteme nu se recurge automat la expertize fiscale obligatorii în cauze similare, iar modelul introdus la noi riscă să izoleze România de practicile eficiente și să mărească artificial costurile și durata anchetelor fără un câștig real în precizia stabilirii prejudiciului.

Dincolo de limbajul juridic, miza este una foarte simplă:

dacă vrei să lupți cu evaziunea fiscală, nu-ți construiești singur obstacole în față. O lege prost calibrată poate părea severă pe hârtie, dar în practică poate deveni exact contrariul a ceea ce pretinde că este: nu armă împotriva fraudei, ci frână pusă anchetei.

Dacă Parlamentul și Guvernul nu corectează rapid această prevedere, riscul este limpede:

mai multe costuri, mai multă întârziere și mai multe dosare împinse spre oboseală procedurală. Iar într-o țară unde marile fraude au fost prea des ajutate de lentoare, asta nu mai e simplă neglijență.

E aproape complicitate prin prostie legislativă.