Promulgări-maraton la Cotroceni: Nicușor Dan și statul român pe repede-nainte

Nicușor Dan, președintele României, a semnat 21 de decrete de promulgare într-un interval atât de scurt, încât ai senzația că, dacă mai ținea ritmul două zile, trebuia să cheme fizioterapeutul la Cotroceni. Nu e glumă: e un adevărat maraton legislativ, cu legi din toate domeniile posibile, de la energie și sănătate, până la justiție, educație, droguri, porci, pașapoarte și cooperare polițienească.

Dacă ar fi fost un sport olimpic, România ar fi luat aurul la „semnat în vrac”.

Ce vedem la suprafață: hârtii, ștampile și multă muncă de birou

Privit strict tehnic, episodul arată așa: Parlamentul a trimis, președintele a semnat. Fără blocaje, fără întoarceri, fără dramatism instituțional. Statul funcționează, rotițele se învârt, legea merge mai departe.

Pe listă apar lucruri serioase:
– închiderea și securizarea minelor din Valea Jiului,
– bani înapoi pentru cheltuieli electorale,
– reorganizări în sănătate,
– modificări în Codul penal,
– sancțiuni internaționale,
– cooperare polițienească cu Bulgaria,
– apărare, ordine publică,
– combaterea violenței domestice,
– drepturi pentru persoanele cu handicap,
– educație, pașapoarte, camere de comerț,
– și, cireașa de pe tort, o agenție națională pentru droguri și adicții.

21:16 • Justitie

Invitație la Cotroceni. Nicușor Dan îi cheamă pe magistrați la reclamații

09:30, 11.12.2025 • Dezvăluiri

Pe cine vrea Nicușor Dan în locul Dianei Buzoianu la conducerea Ministerului Mediului

Un bufet suedez legislativ, de unde fiecare își poate lua ce-l interesează.

Ce NU vedem: un stat care așteaptă semnătura ca pe dezlegare

Dincolo de lista impresionantă, episodul spune ceva mult mai profund despre cum funcționează România. Sau, mai corect, cum NU funcționează fără o semnătură finală.

Avem un Parlament care produce ordonanțe, modificări, ajustări, corecturi peste corecturi. Avem Guverne care jonglează cu urgențe și excepții. Iar la capătul lanțului, totul se adună la Cotroceni, unde președintele devine, vrând-nevrând, operatorul de validare în masă.

Nicușor Dan nu a „ales” aceste legi. Nu le-a negociat. Nu le-a rescris. Le-a asumat procedural. Dar tocmai această asumare mecanică ridică o întrebare incomodă:
câte dintre aceste legi sunt cu adevărat discutate public și câte trec pe sub radar, împinse înainte de inerția instituțională?

Nicușor Dan – președintele anti-spectacol

Cine se aștepta la un președinte care să dramatizeze fiecare promulgare, să iasă la declarații cu sprânceana încruntată și vocea tremurată, a greșit omul. Nicușor Dan joacă exact invers: semnează și tace.

Stilul său e unul de contabil al legalității, nu de regizor al emoției publice. Nu ține discursuri patriotarde despre fiecare lege, nu transformă promulgarea într-un eveniment de PR. Face ce scrie în fișa postului și merge mai departe.

Pentru unii, asta e plictisitor. Pentru alții, e liniștitor. Cert este că România nu a mai avut de mult un președinte care să trateze actul de promulgare ca pe un gest administrativ, nu ca pe o ocazie de spectacol.

Dar e bine că semnează pe bandă rulantă?

Aici lucrurile devin mai complicate. Pentru că există două interpretări, ambele valide.

Varianta optimistă:
Președintele nu blochează statul. Nu joacă jocuri politice. Nu întârzie legi doar pentru capital electoral. Lasă instituțiile să funcționeze, chiar și atunci când pachetul e eterogen și uneori discutabil.

Varianta incomodă:
Promulgările-maraton riscă să transforme Cotroceniul într-o ștampilă automată. Iar într-o țară cu apetit pentru ordonanțe de urgență și bricolaj legislativ, reflexul de a semna rapid poate încuraja exact această lene politică: „lasă, merge, se promulgă”.

Statul român, prins între urgență și oboseală

Faptul că într-o singură rundă ajung pe masa președintelui legi despre mine, porci, droguri, pașapoarte și violență domestică spune ceva despre supraîncărcarea cronică a sistemului. Totul e urgent. Totul e important. Totul trebuie rezolvat „acum”.

Rezultatul? Un stat care funcționează din pachete, nu din strategii. Din avalanșe, nu din planuri coerente. Iar președintele ajunge să fie omul care apasă „enter” la finalul unui document Word de sute de pagini.

Episodul Valea Jiului: simbolul unei epoci care se închide

Poate cea mai grea semnătură, dincolo de volum, este cea legată de închiderea minelor din Valea Jiului. Acolo nu vorbim doar despre energie sau economie, ci despre sfârșitul oficial al unei lumi.

Minele se închid, se securizează, se pun lacăte pe o istorie dureroasă. Statul recunoaște, în sfârșit, că nu mai poate ține în viață artificial un trecut industrial. E un act necesar, dar care vine târziu și costă enorm – social, emoțional, politic.

Și da, e ironic că o astfel de decizie istorică stă, procedural, între o lege despre porcine și una despre pașapoarte.

Ce rămâne după maraton

După ce cerneala se usucă, rămân câteva concluzii clare:

– Nicușor Dan joacă rolul președintelui funcțional, nu carismatic.
– Statul român produce legislație în cantități industriale.
– Coerența vine greu, dar fluxul nu se oprește.
– Cotroceniul a devenit punctul final al unei benzi rulante legislative.

Nu e eroism aici. Nici dezastru. E, mai degrabă, o radiografie sinceră a României administrative: mult de făcut, repede, cu oboseală acumulată și fără prea mult timp de reflecție.

Iar Nicușor Dan, cu mâna probabil amorțită, face ce știe mai bine: semnează, închide dosarul și merge mai departe. Fără aplauze. Fără dramă. Cu un stat care, între două crize, încă mai funcționează.

separat de ce ai scris deja, Nicușor se antrenează, probabil la semnat, pentru întâlnirea cu Trump, care a semnat în prima zi de mandat vreo 200 și de acte 🙂

Perfect, asta e cireașa ironică care leagă frumos episodul. Uite un paragraf separat, cu umor și subtext politic, bun de pus spre final sau ca box de opinie:

Antrenament pentru Trump: Cotroceniul, sala de forță a semnăturilor

Privit din alt unghi, maratonul de promulgări de la Cotroceni poate fi citit și ca un antrenament serios pentru întâlnirea cu Donald Trump. Nicușor Dan pare că își face încălzirea la mână, la încheietură și la nervi, pentru momentul în care va da mâna cu un președinte care, în prima zi de mandat, a semnat aproape 200 de ordine executive, de parcă ar fi fost la un concurs de caligrafie autoritară. Diferența e de stil, nu de efort: Trump semnează spectaculos, cu markerul ridicat deasupra capului, în aplauze și flash-uri; Nicușor semnează tăcut, metodic, fără public, fără live-uri, fără dramă. Dar mâna tot obosește. Iar într-o lume în care politica se face din ce în ce mai mult din pix, nu din idei, exercițiul contează.

Dacă ritmul se păstrează, Nicușor n-are motive să se emoționeze: la capitolul „semnat mult și repede”, România vine deja antrenată.