Propaganda xenofobă coboară în stradă: violență, indignare și un strop de responsabilitate

Un livrator străin de la Glovo a fost lovit pe stradă, atacat fără alt motiv decât etnia lui — atacatorul i-a înfipt replica „Mergi în țara ta” înainte de a începe violența fizică. Aparent o reeditare a unor clișee dezghețate din anii ’90, dar care dovedesc că ura și xenofobia sunt încă la modă. Un polițist în civil, prezent în zonă, a intervenit punctual și l-a imobilizat pe agresor, care a fost reținut pentru 24 de ore.

Când discursul instigator devine atentat public

Tonul discursurilor publice devine extrem de important. Creează consecințe grave. Când reprezentanți cu ecouri de extrema dreaptă lansează indirect mesaje despre „livratori străini” precum „nu lăsați pe oricine să vă aducă mâncare la ușă”, se creează terenul fertil pentru agresivitate. Dacă discursul se transformă în singură justificare pentru violență, e clar că e timpul să ne alarmăm, nu să protestăm delicat pe rețele. Agresiunea nu e un accident — e consecința directă a unui climat.

Forța morală — exemplificată de un polițist în civil

Este un fapt esențial: un simplu cetățean cu uniformă, aflat în timpul liber, s-a transformat în apărător. A intervenit, un om a scăpat (cât de puțin) de o tragedie, iar agresorul a fost imobilizat. Marian Godină a salutat reacția, într-o postare prin care a ironizat indirect discursul instigator. Atât timp cât puterea tăcerii are forță, gesturi ca acesta devin o formă de responsabilitate politică.

Consecințe sociale și politice

Acesta nu este un incident izolant. Când agresiunea fizică iese din hârtia discursului, înseamnă că societatea e zdruncinată. Violența stradală aduce în stradă scânduri mai greu de suporte: frică, indignare, și mai grav — tăcerea celor care refuză să vadă. Fără reacție publică, fără presiune individuală, gesturi ca cel de mai sus devin măști demontate — iluzii că libertatea de gândire permite ospitalitatea sau toleranța.

Ce trebuie spus, ce de făcut

• Violența verbală → teroare fizică: nu mai merge. Nu mai putem trata astfel de actori ca simple exagerări.
• Cetățeanul responsabil, fie polițist, fie neinstruit în violență, trebuie trecut de figurant la protagonistică.
• Fiecare promotor de ură are un pachet de consecințe: obiective, juridice și morale.
• Societatea nu mai are dreptul să prefere liniștea complice. Acțiunea concretă e acum singurul panou de reper.

Acesta nu este un caz de tabloid, este un imens semnal de alarmă. Și dacă suntem cinstiți cu noi înșine, merită să nu închidem ochii.

Ce e în mintea unui asemenea specimen?

Un individ care vede un livrator străin și decide să-l lovească nu e doar „nervos” sau „lipsit de educație”. E produsul unei otrăviri lente, picurată zilnic din discursuri publice, din „glumițe” de pe rețele, din frustrarea personală amestecată cu conspirații ieftine. În mintea lui, străinul nu mai e om. E „invadator”, „uzurpator”, „pericol cultural”. Închipuirea asta devine combustibil pentru un ego mic, rănit, care caută un moment de putere.

Frustrarea care caută o supapă

Astfel de oameni trăiesc cu sentimentul permanent că viața i-a nedreptățit. Că „lor nu le dă nimeni nimic” și că „statul îi hrănește pe alții”. În loc să-și asume propria neputință sau propriile alegeri, preferă să caute țapi ispășitori. Străinul vizibil (cu pielea altfel, cu accent altfel, cu vestă de livrator) devine țintă perfectă: slab, singur, fără apărare. Agresorul se simte brusc „stăpân” — pentru prima oară în viață.

Plăcerea de a domina

Este un tipar vechi: omul mic își umflă pieptul doar atunci când calcă pe cineva mai vulnerabil. Asta e „justiția” lui. Și, în mod paradoxal, în mintea lui se convinge că face un act de patriotism. Că „apără țara” de un intrus. Că el, cel anonim și neînsemnat, devine erou în propria poveste schizoidă.

De unde vine motivația reală

• Frica: de pierdere a identității, a locului de muncă, a „țării lui”.
• Invidia: „ăsta vine din altă parte și face bani la mine în cartier, în timp ce eu stau la cârciumă”.
• Propaganda: sloganurile au săpat deja tuneluri în mintea lui, oferindu-i justificări „naționale”.
• Impotența socială: n-a reușit nimic în viață, dar măcar poate da un pumn „în numele României”.

Ne pregătim să fim ”preluați” de barbari…

Specimenul ăsta nu e doar un agresor de moment, e produsul unui mecanism mult mai amplu: frustrarea personală + propaganda colectivă + lipsa de sancțiune socială. Dacă nimeni nu-l ridiculizează, dacă nimeni nu-l pedepsește ferm, el se simte validat. Și atunci, nu e de mirare că data viitoare violența va fi și mai mare.