Proprietatea în România: evoluție istorică, legislație, contradicții și mentalități

Ideea de proprietate a ocupat un loc central în dezvoltarea socială și politică a României, generând de-a lungul vremii reforme dramatice, controverse juridice și atitudini puternice în rândul populației.

De la moșiile boierești și obștile țărănești din secolele trecute, trecând prin epoca modernă a Codului Civil de la 1864 și a Constituțiilor liberale, apoi prin experimentul comunist al proprietății colective impuse, ca în final, după 1989, să se revină la consacrarea proprietății private – toate aceste etape au lăsat urme adânci în peisajul legislativ și în mentalitatea românilor.

Astăzi, România este țara cu un procentaj record de proprietari de locuințe din Europa și cu un cadru legal complex, încă marcat de contradicțiile moștenite. Această analiză își propune să prezinte evoluția conceptului de proprietate în spațiul românesc, modurile cum a fost reglementat prin legi, contradicțiile apărute în timp și felul în care mentalitățile s-au format și transformat sub influența istoriei.

Rădăcini istorice ale dreptului de proprietate

Originea și evoluția dreptului de proprietate pe teritoriul actual al României au fost puternic influențate de contextul social al fiecărei epoci. În Antichitate și Evul Mediu timpuriu, obștile sătești practicau forme de proprietate colectivă asupra pământului: terenurile comunității erau împărțite periodic între familii pentru cultivare, conform unor cutume locale. Acest sistem de devălmășie (stăpânire comună) asigura fiecărui țăran dreptul să lucreze o bucată de pământ, deși nimeni nu o deținea exclusiv. Însă, pe măsură ce s-au format structurile feudale, marile întinderi funciare au intrat sub controlul domniei (coroanei) și al boierilor. Țăranii simpli au fost transformați treptat în dependenți (șerbi sau clăcași), pierzându-și autonomia asupra pământului pe care îl munceau.

În Țările Române până la mijlocul secolului al XIX-lea, marea majoritate a pământului agricol era concentrată în proprietățile boierești și mănăstirești, în timp ce țăranii lucrau mici loturi sau doar parcele în arendă, fiind obligați la clacă (muncă forțată) și dijmă. Această situație inechitabilă a generat periodic tensiuni și mișcări sociale. Un moment de referință a fost răscoala țărănească din 1907, când disperarea țăranilor fără pământ suficient a izbucnit violent pe fondul exploatării și al arendășiei abuzive. Însă cu mult înainte de 1907, problema agrară mocnea: țăranii doreau pământ propriu, considerat singura garanție a supraviețuirii și demnității lor – celebrul vers al lui Coșbuc, „Noi vrem pământ!”, sintetizează această dorință istorică.

Epoca modernă a adus primele reforme care au schimbat statutul proprietății. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin reforma agrară din 1864, a desființat șerbia și a împroprietărit sute de mii de țărani cu loturi de pământ luate de la moșieri. Tot atunci au fost desființate satele devălmașe, astfel că proprietatea comună tradițională a obștilor a fost înlocuită de proprietatea privată individuală asupra terenurilor. Reformele lui Cuza, alături de adoptarea Codului Civil din 1864 (inspirat din codul napoleonian), au introdus oficial conceptul modern de proprietate absolută în dreptul românesc: proprietatea privată a fost declarată inviolabilă și garantată. Cu toate acestea, efectele împroprietăririi din 1864 au fost parțial limitate – boierii au păstrat adesea terenurile cele mai fertile, iar țăranii au primit suprafețe mici, insuficiente pentru a-și asigura existența. Ei au continuat să depindă de aratul și secerișul pe moșiile marilor proprietari, într-un regim considerat de unii istorici drept o „neo-iobăgie”, întrucât țăranii trebuiau să muncească mai întâi pământul boierului pentru a-și putea folosi apoi propria fâșie.

După Marea Unire din 1918 și crearea României Mari, problema agrară a revenit în prim-plan, deoarece noile provincii (precum Transilvania, Basarabia) aduceau un surplus de țărani fără pământ și mari latifundii deținute de vechile elite. Statul român a recunoscut că fără o nouă reformă agrară risca instabilitate socială. Astfel, în perioada 1918–1921, s-a pus în aplicare marea reformă agrară din 1921, prin care au fost expropriate marile proprietăți (în special cele peste 50 de hectare) și au fost împroprietăriți circa 1,5 milioane de țărani. România s-a transformat atunci din „țara marilor moșii” într-o economie a micii proprietăți țărănești. Reformele au urmărit și un obiectiv politic: răsplătirea țăranilor-soldați care luptaseră în Primul Război Mondial și totodată consolidarea statului național prin crearea unei clase de proprietari rurali loiali. Însă această fărâmițare a terenurilor a avut și efecte negative: suprafețe agricole mici (jumătate dintre gospodării aveau sub 3 hectare după 1921) au dus la o agricultură de subzistență și la menținerea sărăciei în mediul rural. Productivitatea scăzută și creșterea demografică rapidă a satelor au făcut ca problema „lipsei de pământ” să reapară cronic în anii ’30, astfel că tensiunile sociale au persistat.

Proprietatea în legislația românească modernă

Consacrarea juridică a dreptului de proprietate privată a parcurs un drum sinuos în secolul XX, oscilând între protecție constituțională și abolire ideologică. Constituția din 1866 (prima Constituție a Principatelor Unite) și ulterior Constituția din 1923 garantau ferm dreptul de proprietate privată, permițând exproprierea doar pentru cauză de utilitate publică și cu despăgubire prealabilă. Totuși, realitățile politice au impus derogări: în 1917, pe fondul Primului Război Mondial, guvernul român refugiat la Iași a modificat Constituția pentru a permite exproprierea marilor moșii fără despăgubiri integrale, pregătind astfel terenul legal pentru reforma agrară ulterioară. Acesta a fost un exemplu timpuriu al conflictului între principiul sacrosanct al proprietății și imperativele sociale – conflict ce avea să reapară și în alte forme.

După al Doilea Război Mondial, odată cu instalarea regimului comunist, legislația privind proprietatea a fost complet răsturnată. Noua Constituție a Republicii Populare Române din 1948 a eliminat garantarea proprietății private în forma liberală, proclamând în schimb că bogățiile subsolului, întreprinderile industriale, băncile și proprietățile agricole „ale exploatatorilor” trec în proprietatea poporului. Regimul comunist a inițiat un vast program de naționalizare: pe 11 iunie 1948 a fost adoptată Legea nr. 119 prin care toate întreprinderile industriale, bancare, de transport și asigurări au fost trecute forțat în proprietatea statului. A urmat Decretul nr. 92 din 1950, care a naționalizat și numeroase imobile locative private (clădiri de locuințe) – în special cele aparținând foștilor industriași, moșieri, comercianți sau „chiaburi” declarați indezirabili. Practic, statul s-a substituit proprietarilor privați aproape în totalitate, sub lozinca „avutul obștesc”. Proprietatea privată supraviețuia doar în forme restrânse: fiecare familie putea deține o locuință personală modestă, obiecte de uz casnic și, la țară, unelte și poate o bucată mică de teren. Proprietatea funciară mare a fost eliminată complet, iar mica proprietate a fost tolerată numai temporar, până la colectivizare.

Transformările legislative radicale din anii ’40–’50 au creat premisele unei economii socialiste în care statul era proprietarul majoritar al mijloacelor de producție și al fondului locativ urban. Proprietatea privată a fost stigmatizată oficial ca sursă a inegalităților și exploatării – se promova ideea că eliminarea acesteia va aduce echitate și prosperitate pentru toți. În realitate, naționalizarea s-a făcut adesea arbitrar și abuziv, fără compensații reale pentru foștii proprietari. Mii de familii s-au trezit evacuate din casele lor devenite „ale poporului”, iar economia a resimțit șocul trecerii forțate la planificare centralizată.

Regimul comunist a continuat ofensiva împotriva proprietății private prin colectivizarea agriculturii (1949–1962). În această perioadă, prin presiuni și represiuni, milioane de țărani proprietari de pământ au fost constrânși să-și cedeze terenurile nou înființatelor Cooperative Agricole de Producție (CAP) sau fermelor de stat. Colectivizarea a desființat de facto proprietatea privată asupra terenurilor agricole: foștii proprietari au rămas doar cu dreptul de a lucra ca membri cooperatori pe pământul ce era acum „proprietatea întregului popor”. Satele românești au suferit transformări dramatice – unii țărani s-au opus și au fost deportați sau închiși, alții au acceptat, de teamă, noile structuri. Până la începutul anilor ’60, peste 90% din suprafața agricolă a țării ajunsese în sectorul colectiv sau de stat.

În deceniile următoare, legislația comunistă a menținut un regim restrictiv al proprietății private: Constituția din 1965 (a Republicii Socialiste România) distingea doar între proprietatea obștească (de stat sau cooperatistă) – socotită fundamentală – și o proprietate personală limitată (bunuri de folosință individuală și eventual economii). Practic, conceptul clasic de proprietate privată ca drept deplin asupra unui bun productiv dispăruse din limbajul legal. Orice inițiativă privată era foarte strict controlată sau interzisă.

Situația s-a schimbat radical după Revoluția din 1989, când România a renunțat la economia socialistă și s-a angajat pe drumul democrației și economiei de piață. Constituția din 1991 a reinstaurat dreptul de proprietate privată ca drept fundamental, garantat și ocrotit de lege. Articolul 44 din Constituție prevede că proprietatea privată este garantată, și chiar dacă se menționează că „conținutul și limitele sale sunt stabilite de lege”, accentul a revenit pe protecția proprietarului. Statul român postcomunist a trebuit însă să navigheze un proces dificil de redobândire și retrocedare a proprietăților confiscate abuziv în perioada comunistă. S-au adoptat legi speciale, precum Legea fondului funciar nr. 18/1991 (pentru terenurile agricole și forestiere) și Legea nr. 10/2001 (privind imobilele naționalizate), care încercau să facă dreptate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor. În paralel, a avut loc privatizarea masivă a fondului de locuințe de stat: apartamentele din blocurile construite înainte de 1989 au fost vândute chiriașilor la prețuri accesibile (în baza legislației precum Legea 112/1995). Astfel, în numai câțiva ani de la căderea comunismului, proprietatea privată a redevenit normă în România, iar statul și-a redus rolul de proprietar direct.

Un moment important în armonizarea legislației proprietății cu standardele europene a fost revizuirea Constituției din 2003, înaintea aderării țării la UE. Una dintre schimbări a privit dreptul străinilor de a deține terenuri în România: Constituția din 1991 interzicea inițial cetățenilor străini accesul la proprietatea funciară (cu excepția moștenirii legale), însă amendamentul din 2003 a permis cetățenilor UE să cumpere terenuri în anumite condiții, înlăturând o restricție considerată discriminatorie. Acest pas a ilustrat adaptarea legislației românești la principiile pieței unice europene, dar a generat și dezbateri interne legate de „înstrăinarea pământului”.

Astăzi, cadrul legal consacră principiul inviolabilității proprietății private, reglementat în detaliu în Noul Cod Civil (2011) și în legi speciale. Exproprierea pentru cauză publică este permisă doar cu justă despăgubire, iar încălcările dreptului de proprietate pot fi reparate în justiție. Totuși, moștenirea deceniilor anterioare face ca unele aspecte legislative să fie încă neclare sau contradictorii, după cum vom vedea.

Proprietatea funciară – pământul între reforme și colectivizare

Proprietatea asupra pământului are o semnificație aparte în istoria României, fiind nucleul multor conflicte sociale și al unor politici radicale. Pământul a fost dintotdeauna perceput ca bogăția fundamentală, mai ales într-o țară preponderent agrară până la mijlocul secolului XX. Pentru țărani, a avea pământ însemna libertate, hrană și statut. De aceea, marile schimbări ale regimului proprietății funciare au influențat profund destinul societății românești.

În anii de după Al Doilea Război Mondial, autoritățile comuniste au venit la putere promițând rezolvarea „chestiunii agrare” restante. Reforma agrară din 1945 (inițiată sub guvernul Petru Groza, cu sprijinul Partidului Comunist) a expropriat fără despăgubire toate proprietățile funciare peste 50 hectare, precum și terenurile deținute de „dușmanii poporului” (colaboratori ai regimului antonescian, etnici germani considerați vinovați, mari chiaburi etc.). Peste 900.000 de familii de țărani săraci au primit atunci loturi de pământ. Pe moment, reforma din 1945 a fost salutară pentru țărănime – inclusiv ca strategie a comuniștilor de a câștiga sprijinul popular. Însă această stare a durat puțin: odată consolidat controlul Partidului Muncitoresc (Comunist), obiectivul a devenit alinierea la modelul sovietic al agriculturii colectivizate. Așa se face că între 1949 și 1962, statul a trecut de la a împroprietări țăranii la a-i deposeda din nou de pământ, de data aceasta sub lozinca unificării voluntare a terenurilor în cooperative.

Colectivizarea a însemnat că milioane de mici proprietari au fost forțați să intre în gospodării agricole colective, predându-și titlurile de proprietate în schimbul calității de cooperator și a promisiunii unor beneficii comune. În realitate, mulți țărani au suferit, fie prin constrângeri directe, fie prin foamete și lipsuri cauzate de predarea cotelor obligatorii de produse către stat. Satele au fost practic transformate: pământul „nimănui” (adică al cooperativei sau al statului) nu mai motiva personal țăranii, producția agricolă a scăzut inițial, iar acea legătură tradițională profundă a țăranului român cu ogorul său a fost traumatic întreruptă. Până la începutul anilor ’60, statul a declarat colectivizarea încheiată – practic, proprietatea funciară privată dispăruse, cu excepția loturilor infime din curtea casei (unde țăranilor li se mai permitea să crească un porc, câteva păsări și să cultive legume). Paradoxal însă, chiar și acest strop de proprietate privată tolerată (numitele „terenuri din intravilan” sau „lotul de lângă casă”) a demonstrat importanța inițiativei individuale: se estimează că micile grădini personale și animalele crescute pe cont propriu de țărani produceau o proporție semnificativă din alimentele care ajungeau pe piață în anii ’70–’80, fiind adesea mai eficiente decât cooperativele de stat.

După căderea comunismului, reforma funciară a fost printre primele preocupări ale noilor autorități. În 1991 s-a promulgat o lege a fondului funciar ce prevedea restituirea terenurilor agricole către foștii proprietari sau moștenitori, în limita a 10 hectare de familie (limita a fost ulterior extinsă). Acest proces de restituire a pământurilor – denumit uneori „reîmproprietărire” – a fost însă extrem de complicat. După decențe, evidențele cadastrale erau lacunare, mulți foști proprietari decedaseră, terenurile fuseseră reorganizate în cooperative, iar unele fuseseră deja atribuite altor persoane (de exemplu, tineri căsătoriți sau specialiști aduși la sat) imediat după 1990. Au apărut numeroase situații conflictuale: doi sau mai mulți oameni revendicând aceeași parcelă, litigii în justiție, uneori chiar acte de violență locală în disputa asupra pământului. Procesul a durat ani buni; abia la mijlocul anilor 2000 s-a considerat în mare parte finalizat, deși și în prezent mai există cazuri pe rol privind titluri de proprietate contestate.

Rezultatul acestei reforme funciare postcomuniste a fost recrearea pe scară largă a micii proprietăți rurale private. Satele României s-au umplut iarăși de proprietari de loturi, la fel ca în perioada interbelică. Din punct de vedere social, asta a oferit multora un sentiment de dreptate recâștigată – bunicii deposedați de colectivizare și-au văzut nepoții recuperând pământul bunicilor. Economic însă, fenomenul a adus cu sine o re-fărâmițare excesivă: milioane de loturi mici, adesea dispersate, uneori rămase necultivate (deoarece proprietarii erau fie prea în vârstă să lucreze pământul, fie orășeni fără intenția de a reveni la agricultură). Unii țărani, reveniți în posesia pământului, nu aveau resurse pentru a-l prelucra eficient și l-au vândut sau arendat. Astfel, în ultimele decenii a început un proces de reconsolidare treptată: investitori mai mari, locali sau străini, au cumpărat terenuri agricole de la micii proprietari, creând din nou exploatații extinse. Acest proces este privit ambivalent: pe de o parte, creează premise pentru o agricultură performantă, pe de altă parte stârnește temeri privind acapararea pământului de către „străini” sau mari companii și marginalizarea țăranilor de rând. În orice caz, proprietatea funciară rămâne un subiect sensibil. Legislația actuală impune unele condiții pentru vânzarea terenurilor agricole (drept de preempțiune pentru vecini, arendași, stat), tocmai pentru a controla aceste schimbări și a proteja comunitățile locale.

Contradicții și dileme în peisajul legislativ al proprietății

Regimul proprietății în România a fost marcat, inevitabil, de contradicții legislative apărute mai ales în perioadele de tranziție. Un prim exemplu istoric l-am menționat: Constituția liberală care proteja proprietatea versus necesitatea socială de a expropria moșierimea pentru reforma agrară. Compromisul s-a făcut prin amendamente ad-hoc sau legi speciale, lăsând însă în urmă controverse asupra justeții despăgubirilor și a limitelor dreptului statului de a interveni.

În epoca postcomunistă, contradicțiile legislative s-au manifestat și mai acut în domeniul proprietății. Guvernele anilor ’90 au oscilat între două imperative: restabilirea dreptății pentru cei deposedați de regimul comunist și protejarea noilor posesori care dobândiseră bunuri în mod legal între timp sau care depindeau de ele pentru trai. Rezultatul a fost un cadru legislativ uneori incoerent, modificat de mai multe ori: legi ale retrocedării, ordonanțe de urgență, hotărâri judecătorești și chiar decizii ale Curții Constituționale care au încercat să împace aceste interese contrare.

O situație notabilă de contradicție legislativă a fost în privința imobilelor naționalizate din orașe. La începutul anilor ’90, statul a permis chiriașilor din casele naționalizate să cumpere locuințele la prețuri avantajoase (Legea 112/1995), înainte ca foștii proprietari să aibă o procedură clară de revendicare. Ulterior, Legea 10/2001 a venit să repare situația, permițând foștilor proprietari să ceară restituirea caselor naționalizate sau despăgubiri dacă între timp acele case fuseseră vândute chiriașilor. Dar mulți proprietari s-au trezit puși în fața faptului împlinit: casele lor erau deja ale altora, iar despăgubirile băteau pasul pe loc sau valorau mult sub valoarea de piață. Pe de altă parte, noii proprietari-chiriași au trăit cu teama că vor fi evacuați. Acest conflict de drepturi a generat mii de procese în justiție și chiar condamnări ale României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru tergiversarea soluțiilor. Abia în 2013, prin Legea 165, statul a impus un termen final pentru cererile de retrocedare și a încercat să finalizeze despăgubirile (inclusiv prin puncte valorice / Fondul „Proprietatea”), închizând un capitol dureros.

Alt exemplu de contradicție este cel dintre garantarea proprietății și restricțiile de utilitate publică sau protecție a patrimoniului. Legea spune că proprietarul poate dispune liber de bunul său, dar în practică există numeroase limitări: dacă ai o clădire monument istoric, nu o poți modifica sau demola după bunul plac; dacă deții o pădure, nu ai voie să o tai integral deoarece legea mediului o interzice; dacă terenul tău este declarat de interes arheologic sau pentru o lucrare de infrastructură, statul poate impune servituți sau chiar te poate expropria. Astfel de situații creează uneori frustrări – proprietarii se întreabă unde se termină dreptul lor și unde începe interesul public. De pildă, un proprietar de apartament într-un bloc vechi din centrul unui oraș poate descoperi că nu-și poate schimba ferestrele sau fațada după cum dorește, fiind condiționat de avize de la autorități pentru a păstra aspectul unitar al clădirii. Un altul, proprietar de teren într-o zonă protejată, nu poate construi acolo deși plătește impozit ca pentru un bun al său. Legislația românească a proprietății conține deci și astfel de tensiuni între principiul libertății individuale și nevoia de reglementare în folosul comunității.

Merită menționată și contradicția între litera legii și aplicarea sa concretă. În România, deși legile apără proprietatea, fenomenul construcțiilor ilegale pe terenuri sau al ocupărilor abuzive nu a dispărut complet. Spre exemplu, după 1990 au existat cazuri de persoane care și-au extins proprietățile dincolo de limitele cadastrale sau au ridicat case fără autorizații pe terenuri publice, profitând de vidul de autoritate locală. Ulterior, s-au dat legi de amnestie sau intrare în legalitate, generând percepția că încălcarea dreptului de proprietate (a altuia sau a statului) poate fi tolerată și chiar legalizată retroactiv. Acest tip de abordare a slăbit încrederea în fermitatea legii și a creat un fel de dileme morale: pe de o parte, proprietatea e sfântă, pe de alta, „merge și așa” dacă ai ocupat un teren și ai construit pe el.

În fine, lungul șir de procese legate de proprietate – fie între foști și actuali proprietari, fie între cetățeni și stat – arată că subiectul rămâne o sursă de controversă. Chiar și după 30 de ani de la Revoluție, încă se mai corectează nedreptăți comise în anii ’50. Iar unele contradicții noi apar: de pildă, discuțiile recente despre reducerea riscurilor seismice în orașe pun problema dacă statul poate obliga proprietarii să-și consolideze clădirile sau chiar să-i evacueze temporar – un subiect în care dreptul de proprietate intră în coliziune cu siguranța publică.

Mentalitatea românilor față de proprietate

Legislația și istoria proprietății au modelat, cum era de așteptat, și modul în care românii se raportează psihologic la ideea de a avea un bun al lor. Mentalitatea românească față de proprietate este rezultatul unor experiențe contrastante: secole de privare și luptă pentru pământ, decenii de propagandă comunistă împotriva „chiaburilor” și, mai recent, libertatea de a poseda din nou fără teamă. Acest amalgam explică de ce, în prezent, românii manifestă un atașament extrem de puternic față de proprietatea privată, în special față de locuință.

Un indicator grăitor: peste 90% dintre români sunt proprietarii locuințelor în care trăiesc. Acest procent, printre cele mai ridicate din Europa, reflectă atât moștenirea materială a anilor ’90 (când statul a vândut pe scară largă apartamentele către populație), cât și o preferință culturală. Pentru mulți români, a „avea casa ta” echivalează cu stabilitatea și împlinirea. Spre deosebire de occidentali, românii văd adesea chiria nu ca pe o opțiune neutră, ci ca pe o situație provizorie, chiar nefericită – există mentalitatea că „stai cu chirie = arunci banii pe fereastră”. Această perspectivă provine și din experiențele trecutului: în perioada comunistă, chiriașii la stat nu aveau siguranță (puteau fi mutați oricând), iar proprietarii de dinainte de 1948 au fost deposedați. Astfel, după 1990, a deține legal o locuință a fost perceput ca un act de eliberare și de recuperare a demnității.

Locuința proprie nu este privită doar ca un acoperiș deasupra capului, ci ca o moștenire pentru copii și un simbol al realizării personale. De aici vine și efortul financiar considerabil pe care familiile sunt dispuse să îl facă pentru a cumpăra sau construi o casă – chiar dacă veniturile sunt modeste, se contractează credite pe zeci de ani sau se investesc economiile de-o viață pentru acest scop. Mentalitatea proprietății se vede și în modul în care românii își personalizează spațiul: aproape fiecare apartament de bloc este modificat, renovat, îmbunătățit de proprietar după gustul său (uneori în dezacord cu normele tehnice sau urbanistice, ceea ce ar fi mai dificil de impus unui chiriaș). Faptul de a fi proprietar conferă un sentiment de autonomie – „sunt la mine acasă, fac ce vreau între pereții mei”.

Pe de altă parte, sociologii subliniază și efectele secundare ale acestei atitudini. Unul dintre ele este mobilitatea scăzută a forței de muncă: fiind atât de atașați de casele lor, românii sunt mai puțin dispuși să se mute pentru un job într-un alt oraș sau în altă regiune. Un tânăr care are un apartament proprietate personală în orașul natal va ezita să îl părăsească pentru a închiria undeva departe, chiar dacă acolo ar avea oportunități mai bune. Astfel, rata mare de proprietate poate contribui indirect la rata șomajului sau la rigiditatea pieței muncii – un paradox pe care economiștii l-au observat și în alte țări cu mulți proprietari. Mentalitatea de proprietar îi face pe oameni să fie mai puțin flexibili. În schimb, în societăți unde chiria este normă (ex. Germania, unde sub jumătate din populație deține casa în care locuiește), relocarea este mult mai ușoară și firească.

Un alt aspect al mentalității legate de proprietate este atitudinea față de bunurile publice. O moștenire psihologică a comunismului – când tot ce era al statului era perceput ca „al nimănui” – este că încă există tendința de a nu prețui la fel de mult proprietatea comună (spații publice, parcuri, clădiri ale statului). Dacă în spațiul privat românii investesc și țin la curățenie și îngrijire, în spațiul comun uneori se manifestă neglijență: scara blocului, trotuarul din fața casei sau un parc public pot fi tratate cu indiferență sau chiar vandalizate. Explicația rezidă în anii în care oamenii au fost alienați de ideea de proprietate comună – percepția că „nu e al meu, deci nu mă privește”. Desigur, această mentalitate începe să se schimbe treptat, pe măsură ce educația civică evoluează și noile generații nu mai poartă aceeași traumă a proprietății negată.

De asemenea, experiența confiscărilor din anii ’50 a sădit în conștiința colectivă o teamă de a nu pierde agoniseala. Mulți dintre cei care au prins acele vremuri sau au auzit povești de la părinți și bunici au dezvoltat o prudență accentuată: investesc în lucruri tangibile (casă, pământ) mai degrabă decât în instrumente financiare abstracte, au tendința să fie suspicioși față de orice inițiativă a statului legată de proprietatea lor (cum a fost cazul recent al zvonurilor privind o posibilă „taxă pe marile averi imobiliare” – imediat percepută negativ).

Pe scurt, mentalitatea românilor față de proprietate este un amestec de mândrie a posesiunii, neîncredere istorică (statul le-a luat odată bunurile, deci acum sunt atenți), dorință de stabilitate și uneori rezistență la schimbare. Se spune adesea că românul se naște poet; la fel de adevărat pare că românul modern se naște (sau aspiră să devină cât mai repede) proprietar.

Considerațiuni concluzive

Povestea proprietății în România este una a transformărilor profunde și uneori dramatice, reflectând însăși evoluția societății românești de la feudalism la modernitate, de la comunism la democrație. Fiecare regim politic a lăsat o amprentă asupra felului în care este conceput dreptul de a avea și a folosi un bun.

Astăzi, cadrul legislativ protejează ferm proprietatea privată, iar românii și-au recâștigat mentalitatea de proprietari, privindu-și casa sau pământul ca pe o extensie a identității lor.

Cu toate acestea, contradicțiile moștenite – fie ele lacune legislative rămase ori mentalități duale – mai produc ecouri. Încă se lucrează la desăvârșirea cadastrului și clarificarea titlurilor de proprietate peste tot în țară, încă se ajustează legi pentru a găsi echilibrul între interesul privat și binele public, încă se educă spiritul civic pentru ca „al nostru al tuturor” să fie respectat ca atare.

Privind retrospectiv, ideea de proprietate în România a fost cândva motiv de luptă și sacrificiu (pentru țăranii care și-au cerut pământul), apoi obiect al unor mari nedreptăți (în anii naționalizării), iar azi este un dat firesc, dar care vine cu provocările lui într-o societate dinamică.

A vorbi despre proprietate înseamnă a vorbi despre libertate, responsabilitate și identitate. În pragul aniversării naționale, merită să reflectăm la cât de important a fost drumul spre recunoașterea dreptului de proprietate și cum modul în care îl exercităm spune ceva despre noi ca societate.

România de azi, cu multitudinea ei de proprietari mici sau mari, urbani sau rurali, se află într-un proces continuu de maturizare atât legislativă, cât și civică în raport cu proprietatea – un proces ce va defini, în esență, relația noastră cu spațiul în care trăim și cu valorile în care credem.