PSD și sindromul echilibrului instabil. Cum s-a dezintegrat ideea de partid-pivot și de ce ne privește pe toți

PSD nu se mai află doar într-o criză de leadership. Se află într-o criză de identitate, de legitimitate, de sens politic. Iar asta ne afectează direct – nu pentru că ne-am dori binele partidului, ci pentru că dezechilibrul PSD produce dezechilibru în întreaga arhitectură democratică. O țară cu un partid de 30% în moarte clinică riscă să se prăbușească în haos sau în radicalism.

PSD-ul actual este simptomul unei Românii care nu mai crede în ideea de echilibru politic. Electoratul s-a îndepărtat de partide pentru că acestea nu mai livrează. Nu ideologie, nu proiecte, nu direcție. Doar simulacre de guvernare, compromisuri pe ascuns și campanii fără conținut. Iar când prăbușirea vine, nici măcar nu e spectaculoasă. E o surpare tăcută, ca o clădire care scârțâie până cade.

Un partid amorțit care mimează opoziția și uită de democrație

În loc să facă opoziție reală, PSD mimează disidența și se comportă ca un animal sedat. Liderii locali, care altădată ar fi cerut capete tăiate pe platouri televizate, stau acum în expectativă. Nu pentru că nu știu ce se întâmplă, ci pentru că se tem: de viitor, de voturi, de pierderea privilegiilor. Cu Simion în turul II și cu Nicușor Dan precar articulat electoral, PSD ezită. Să sară în barca câștigătorului? Să se dea deoparte? Să negocieze?

Dar tăcerea e o formă de complicitate. Iar calculele meschine nu sunt strategii, ci forme de disperare.

Echilibrul care dezechilibrează totul

PSD-ul s-a definit zeci de ani ca „partid de echilibru”. Între stânga și dreapta. Între popor și stat. Între Europa și România profundă. Dar acest echilibru a devenit, în ultimii ani, un simulacru. Sub masca stabilității, partidul a produs stagnare. Sub eticheta pro-europeană, a negociat cu extremismul. Sub lozinca „România merită mai mult”, a oferit mereu mai puțin.

Azi, acel echilibru s-a transformat într-un dezechilibru periculos. Nici în opoziție, nici la putere. Nici clar democratic, nici pe față iliberal. Nici cu electoratul tradițional, nici cu tinerii. PSD-ul stă suspendat între epoci și lideri. Iar absența unei decizii clare nu mai e strategie – e vid politic.

Coșmarul cel mai probabil

Nu liderul PSD e problema. Ci sindromul pe care îl exprimă: frica de asumare, fobia de claritate, boala calculelor pe termen scurt. Problema reală este că, în cazul unui rezultat strâns în turul al doilea, PSD poate decide tăcut în ce direcție se înclină România. Și există riscul să o facă nu pe baza valorilor, ci pe baza interesului de moment.

Cei care visează la o „alianță tehnică” cu Simion, pentru stabilitate parlamentară, ar trebui să înțeleagă că, odată ce legitimezi extremismul, nu-l mai poți dezlega de tine. Și că România va plăti nu doar politic, ci și istoric, acest derapaj.

De ce viitorul se decide în Kiseleff, chiar dacă nu vrem să recunoaștem

Alegerile prezidențiale din 2025 nu se joacă doar în turul al doilea. Se joacă acum, în agitația surdă din sediul PSD. Dacă partidul va alege tăcerea ca armă, vom avea o Românie tăcută sub conducerea unui președinte extremist. Dacă va alege să se opună, poate fi începutul unei reconstrucții democratice. Dar această alegere trebuie făcută acum, cu voce tare, cu risc politic asumat, nu cu șușoteli prin birouri.

Probabil că PSD nu va muri ca partid. Dar poate muri ca forță democratică. Și, odată cu el, o parte din democrația românească. Restul îl va face tăcerea.

Ultima redută. Ultima șansă.

Acest moment electoral nu este doar o cotitură pentru România. Este și ultima redută a relevanței pentru PSD. Dacă acest partid dorește să rămână în istorie altfel decât ca o anexă tăcută la regimuri succesive, trebuie să iasă din letargie. Să vorbească. Să decidă. Să se definească.

Nu se mai poate merge pe sfori întinse între tabere, între Bruxelles și Buzău, între democrație și oportunism. România are nevoie de partide clare, nu de forme fără fond. Iar PSD, dacă nu își regăsește coloana vertebrală în acest moment, va deveni doar o coajă politică în derivă – folosită, negociată și apoi aruncată.

A nu susține acum explicit valorile democratice înseamnă a le submina. A nu alege înseamnă a permite ca alții să aleagă pentru tine – mai ales când acel „altcineva” promite purificări, epurări și „țara românilor verzi”.

Așadar, pentru PSD, nu e vorba doar despre alegeri. E vorba despre supraviețuire morală.

Dincolo de PSD, e vorba despre noi toți

Nu PSD e centrul universului, dar în momentele de cumpănă, tăcerea lui răsună mai tare decât o mie de mitinguri. A tăcea acum înseamnă a permite ca România să alunece, centimetru cu centimetru, spre un model de stat care și-a trădat valorile. A tăcea acum înseamnă a admite că nu mai avem forțe democratice capabile să se opună valului.

Asta e chemarea ultimă către cei care mai cred că politica înseamnă responsabilitate: ridicați-vă. Spuneți ceva. Arătați că mai există curaj în această țară. Că nu ne-am pierdut complet direcția.

Pentru că, dacă nici acum, atunci când?