Radu Burnete contra Apocalipsei: Cum navigăm prin „lumea fără reguli” cu un ochi la rachete și altul la pensii

Geopolitica marilor puteri se împletește cu promisiunea roboților umanoizi, trauma istorică a României cu optimismul lui Elon Musk, iar ordinea postbelică aflată în declin cu perspectiva unei Europe tot mai militarizate. Din această alăturare de registre, consilierul prezidențial Radu Burnete construiește o amplă radiografie a prezentului, formulată din interiorul puterii. Sub aparența unei analize lucide despre sfârșitul unei epoci, postarea sa schițează un model de adaptare la o lume în care regulile se estompează, forța capătă greutate politică, tehnologia tinde să înlocuiască solidaritatea, iar consensul riscă să sufoce dezbaterea democratică. Pentru România, prinsă între alianțe fragile și vulnerabilități interne, nu este doar un exercițiu intelectual, ci conturul unei schimbări de paradigmă.

Textul traversează un arc istoric larg, de la Concertul Europei la Davos 2026, și descrie o ordine globală aflată în dezagregare: multilateralismul pierde teren, mercantilismul revine, tarifele vamale cresc, robotizarea se accelerează, iar disputele teritoriale reapar ca posibilitate reală. În acest context, Burnete pledează pentru o transformare instituțională profundă a României, de la diplomația economică și companiile de stat până la apărare, educație și tehnologie.

Dincolo de coerența discursului și de amploarea agendei propuse, analiza lasă însă în urmă o serie de semne de întrebare esențiale pentru un stat de dimensiunea României. Acestea nu sunt enunțate direct ca riscuri, dar devin vizibile în subtext, în instrumentele sugerate și în cadrul conceptual care privilegiază adaptarea la o lume dură, în detrimentul unei reflecții aprofundate asupra costurilor democratice și sociale.

Normalizarea unei lumi fără reguli

Un prim element problematic este acceptarea relativ rapidă a ideii că sistemul internațional bazat pe reguli este pe cale de dispariție și că lumea intră într-o etapă dominată de raporturi brute de putere.

08:00, 24.01.2026 • Internațional

Cronica săptămânii internaționale: Europa și SUA în alertă după discursul lui Trump la Summitul de la Davos

21:50, 23.01.2026 • POLITICĂ

România, în fața unei decizii sensibile: condițiile lui Bolojan pentru intrarea în Consiliul de pace al lui Trump

Consilierul prezidențial citează lideri occidentali care vorbesc despre o „lume fără reguli” și despre retragerea Pax Americana, a multilateralismului și a globalizării. Deși aceste evoluții sunt reale și larg discutate, abordarea lui Burnete le tratează mai degrabă ca pe o fatalitate istorică decât ca pe un pericol care trebuie contracarat activ.

Pentru o țară medie sau mică precum România, ordinea bazată pe reguli, tratate și instituții internaționale reprezintă principalul mecanism de protecție. Acceptarea tacită a paradigmei „legea celui mai puternic” mută accentul de pe drept internațional și alianțe pe adaptarea la o lume cinică, în care forța devine criteriul central al relevanței.

Această schimbare de registru este semnificativă: statele mari pot opera într-un sistem dominat de putere, statele mici trăiesc din reguli.

Pesimism instituțional și riscul unei profeții autoîmplinite

Burnete propune un concept-cheie: „optimism personal, pesimism instituțional”. Ideea este că statul trebuie să se pregătească pentru scenarii negative, chiar dacă indivizii pot rămâne optimiști.

Deși rațional la prima vedere, acest tip de pesimism strategic are un efect secundar bine documentat istoric: poate deveni profeție autoîmplinită. Dacă politicile publice pornesc de la premisa că lumea va fi inevitabil mai violentă, mai coercitivă și mai instabilă, atunci devin mai ușor justificabile: militarizarea accelerate; centralizarea deciziei; limitarea dezbaterii publice;  invocarea permanentă a „urgenței”.

În acest cadru, măsuri excepționale pot deveni permanente, iar logica precauției se poate transforma într-o logică a forței.

Tehnocratizarea guvernării și diluarea controlului democratic

Un alt fir roșu al textului este accentul pus pe eficiență, expertiză și management performant, în special în zona companiilor de stat.

Burnete pledează pentru recrutarea „celor mai buni manageri din lume”, pentru listări minoritare și pentru scoaterea politicului din conducerile companiilor publice. Diagnosticul este corect, însă soluția propusă rămâne vagă în privința mecanismelor de control democratic.

Riscul este alunecarea spre un model de guvernare tehnocratică, în care deciziile majore sunt luate de elite administrative sau manageriale slab conectate la votul popular. În lipsa unor instrumente clare de responsabilizare publică, „profesionalizarea” poate deveni un transfer de putere de la instituții alese către structuri opace.

Consensul trans-partinic și pericolul cartelului politic

Consilierul prezidențial invocă în mod repetat necesitatea unor acorduri trans-partinice, de la diplomație comercială și deficit bugetar până la companiile de stat și apărare.

În teorie, consensul politic pe marile direcții strategice este dezirabil. În practica românească recentă însă, consensul trans-partinic a însemnat adesea neutralizarea opoziției reale, diluarea răspunderii și perpetuarea unor politici fără evaluare critică.

Există o diferență fundamentală între cooperare instituțională și uniformizare politică. Fără o opoziție activă și fără dezbatere publică robustă, consensul riscă să se transforme într-un cartel al puterii.

Banii din Pilonul II și socializarea riscului

Poate cel mai sensibil punct concret din text este sugestia că o parte din economiile din Pilonul II de pensii ar putea fi folosită pentru sprijinirea expansiunii regionale a companiilor românești.

Chiar prezentată ca „discuție”, ideea ridică probleme majore: transferarea riscului investițional către cetățeni; politizarea economiilor private; crearea unui precedent periculos.

Pilonul II este construit pe principiul proprietății individuale asupra contribuțiilor. Folosirea acestor fonduri pentru obiective strategice ale statului ar însemna mutarea riscului de pe bugetul public pe populație, într-o formulă clasică de socializare a pierderilor și privatizare a câștigurilor.

Militarizarea ca instrument de influență politică

Burnete afirmă explicit că o creștere a capacității militare ar oferi României un cuvânt mai greu de spus în Uniunea Europeană.

Această formulare mută justificarea investițiilor în apărare din zona securității naționale în cea a influenței politice. Armata devine nu doar un instrument de protecție, ci și o monedă de schimb în negocierile europene.

Pentru o țară ca România, acest tip de raționament este delicat. Relevanța într-o alianță ar trebui să derive din coerență instituțională, stabilitate economică și credibilitate democratică, nu predominant din capacitate coercitivă.

Tehnosoluționism și minimalizarea impactului social

Textul abundă în referințe la inteligență artificială, robotică, Tesla, McKinsey și World Economic Forum. Automatizarea este prezentată ca inevitabilă, iar viitorul ca fiind dominat de tehnologie.

În schimb, efectele sociale sunt tratate marginal: șomaj structural; polarizare economică; reconversie profesională; inegalitate.

Accentul cade pe oportunitate, nu pe costuri. Este o perspectivă tipică mediului Davos, în care tehnologia apare ca soluție universală, iar adaptarea societății este presupusă, nu construită prin politici sociale detaliate.

Transferul subtil al responsabilității către societate

În secțiunea despre coeziunea internă, Burnete remarcă reacțiile critice la deplasarea sa la Davos și vorbește despre tendința românilor de a fi „autodistructivi”.

Observația este relevantă, dar lipsește o analiză simetrică a responsabilității instituționale: erori de guvernare, corupție, capturarea statului, eșecuri administrative. Accentul cade mai degrabă pe lipsa de răbdare a populației decât pe cauzele structurale ale neîncrederii.

Este un tip de discurs frecvent în rândul elitelor: coeziunea este cerută de jos în sus, în timp ce reforma profundă este promisă de sus în jos.

Integrarea europeană și costurile reale ale centralizării deciziei

Burnete susține o Uniune Europeană mai integrată și mai puternică, recunoscând totuși că acest proces presupune mai multe decizii luate la Bruxelles și că statele mai mici pot ajunge să accepte termeni stabiliți în centrele mari de putere.

Această observație este menționată, dar nu dezvoltată. Nu există o discuție aplicată despre impactul asupra suveranității fiscale, industriale sau energetice și nici despre capacitatea reală a României de a influența aceste decizii.

Integrarea este prezentată ca direcție inevitabilă, cu dezavantaje tratate sumar.

O viziune coerentă, dar dură

În ansamblu, postarea consilierului prezidențial conturează o Românie care trebuie să se adapteze rapid unei lumi mai dure, mai fragmentate și mai tehnologizate. Soluțiile propuse privilegiază forța instituțională, eficiența managerială, capacitatea militară și integrarea europeană accelerată.

Ceea ce lipsește este o reflecție aprofundată asupra riscurilor democratice, sociale și distributive ale acestui model.

Este o viziune coerentă, dar rece: România ca actor într-un joc geopolitic brutal, administrată de elite competente, cu populația chemată la disciplină, răbdare și adaptare. Rămâne deschisă întrebarea esențială pentru orice democrație: cum se împacă această logică a urgenței strategice cu nevoia de transparență, pluralism și control public real.

Într-o lume în tranziție, nu doar direcția contează, ci și metoda.