Reforma administrativă în impas: reducerea personalului sau a cheltuielilor?

Reforma administrativă s-a blocat exact acolo unde doare: între concedieri rapide și o cură de costuri întinsă pe ani. Matematica bugetară cere ”slăbitul” aparatului, politica vrea să nu doară. Întrebarea nu e dacă tăiem, ci cum și cât de repede.

Contextul reformei și blocajul actual

În această toamnă, ambițiosul pachet de reforme al guvernului condus de Ilie Bolojan a ajuns într-un punct critic. Pachetul II de măsuri – conceput pentru redresarea finanțelor publice – a fost împărțit în cinci sub-pachete legislative.

Patru dintre ele (vizând austeritatea fiscală, pensiile speciale ale magistraților, sănătatea și guvernanța companiilor publice) au fost adoptate prin asumarea răspunderii Guvernului în Parlament, în ciuda unor amendamente și discuții aprinse.

Al cincilea sub-pachet, cel dedicat reformei administrației publice, a fost însă oprit în ultimul moment.

Coaliția de guvernare nu a reușit să cadă de acord asupra formelor de reducere a “grasimii” birocratice din administrația locală, ceea ce a creat tensiuni majore și chiar amenințarea demisiei premierului.

Motivul blocajului? Există două viziuni opuse pe masa negocierilor: una care propune reducerea numărului de angajați din administrație, cealaltă preferând reducerea cheltuielilor administrației fără concedieri masive.

Această diferență de abordare a dus la amânarea deciziei privind reforma administrativă cu cel puțin două săptămâni și la formarea unui grup de lucru tehnic care să găsească un compromis.

Între timp, sindicatele din primării protestează împotriva concedierilor în masă, iar partenerii de coaliție calculează costurile politice ale fiecărei opțiuni.

Pentru a înțelege miza, trebuie să privim pe scurt situația actuală a administrației publice locale în România.

Conform datelor prezentate de Guvern, cadrul legal permite aprox. 190 de mii de posturi în primării, consilii județene și instituțiile subordonate local. În realitate, organigramele aprobate însumează doar ~164 de mii de posturi, iar posturile efectiv ocupate sunt în jur de 129-130 de mii.

Cu alte cuvinte, există peste 60 de mii de poziții vacante sau neînființate – aproape o treime din schema teoretică. Această discrepanță explică de ce modul în care reduci posturile contează enorm: dacă tai doar din cifrele de pe hârtie (posturi neocupate), cheltuielile reale cu salariile nu scad deloc. Iar dacă vrei economii palpabile, trebuie să atingi posturile ocupate, adică să reduci personalul existent.

Premierul Bolojan a subliniat repetat că fără reforma administrației pachetul de măsuri bugetare „nu este întreg”.

În viziunea sa, statul nu poate pretinde sacrificii fiscale cetățenilor (creșteri de impozite, taxe pe proprietăți de lux etc.) fără să își reducă propriile cheltuieli ineficiente. Or, cea mai mare componentă a cheltuielilor administrației este masa salarială a angajaților publici.

Numai în primele 6 luni din 2025, cheltuielile de personal în administrația locală au crescut cu ~10% față de anul precedent, deși bugetul inițial prevedea o scădere de 5%.

Această creștere s-a produs fără majorări de personal, deci în principal din creșteri salariale automate (indice de inflație, vechime etc.) și alte sporuri. Cu un deficit bugetar estimat în jur de 8-9% din PIB și sub presiunea UE de reducere a acestuia, Guvernul argumentează că dacă nu taie cheltuielile structurale acum, orice venituri suplimentare atrase vor fi înghițite de costurile birocratiei.

De cealaltă parte, partenerii reticenți din coaliție (în special PSD și UDMR) ridică problema impactului social și funcțional al unei reduceri drastice peste noapte: disponibilizări de personal, eventuale blocaje în serviciile publice locale și nemulțumirea puternică a primarilor și comunităților locale.

În cele ce urmează, analizăm cele două școli de gândire aflate în dispută – „reducem personalul” vs. „reducem cheltuielile” – evidențiind ce presupune fiecare, ce efecte concrete ar putea avea asupra bugetului și administrației, precum și argumentele politice din spatele lor.

Varianta 1: Reducerea personalului din administrație (tăieri de posturi)

Abordarea dură propusă de premierul Ilie Bolojan și susținută de PNL (și, în principiu, de USR) constă în reducerea directă a numărului de angajați publici, în special la nivel local, într-un termen scurt. Practic, Guvernul a propus ca de la 1 ianuarie 2026 să intre în vigoare noi organigrame cu mult reduse, care să elimine atât posturile vacante existente pe hârtie, cât și un procent semnificativ din posturile ocupate. Cifra vehiculată de premier a fost „40% reducere din numărul total de posturi” prevăzute de lege la nivelul administrației locale. Asta nu înseamnă 40% concedieri din toți angajații actuali, ci echivalează cu eliminarea celor ~32% posturi neocupate plus încă aproximativ 10% din personalul efectiv. După calculele guvernamentale, o tăiere de 40% din posturile din schema legală ar duce la desființarea a circa 13.000 de posturi ocupate, adică ~10% din totalul angajaților actuali din primării și consilii județene. Cu alte cuvinte, un angajat din zece din administrația locală ar urma să-și piardă locul de muncă prin această “cură de slăbire”.

Cum s-ar aplica practic această reducere?

Fiecare unitate administrativ-teritorială (UAT) – primărie de comună, oraș, municipiu sau consiliu județean – are un anumit număr maxim de posturi permis, calculat în funcție de populație (normativ stabilit prin lege și comunicat de prefectură). În realitate, multe primării oricum nu ocupă toate acele posturi permise, menținând organigrame sub plafonul maxim, în timp ce altele și-au aprobat organigrame apropiate de limita legală. Planul Bolojan a fost să impună o reducere de 40% a acestui normativ maximal. Asta forțează două lucruri: (1) ștergerea posturilor vacante sau nebugetate (care oricum nu erau ocupate de nimeni) și (2) în unele cazuri, reducerea suplimentară a unor posturi ocupate până când noua organigramă intră sub plafonul recalculat. Unele localități nu ar concedia pe nimeni pentru că aveau oricum multe poziții neocupate; în schimb, altele – cele unde organigrama era plină sau aproape plină – ar fi obligate să opereze concedieri efective.

Exemple:

Guvernul a dat publicității un tabel-simulare cu situația pentru fiecare județ și localitate. Conform datelor centralizate, 1.655 de UAT-uri din totalul de 3.228 existente ar trebui să facă măcar o concediere dacă s-ar aplica „tăierea de 40%”. În marile municipii, numărul de posturi eliminate ar fi semnificativ: la Ploiești se prevedeau 217 posturi tăiate (din ~904 ocupate), la Pitești ~202 posturi (din 808), la Târgu Mureș 187, Suceava 178 etc. Bucureștiul și sectoarele Capitalei ar pierde și ele sute bune de posturi cumulate. În total, repetăm, ~13 mii de oameni ar fi disponibilizați.

Pe de altă parte, surprinzător, analiza arată că există și localități unde, chiar și după reducerea de 40% a normativului, nu ar fi nevoie de concedieri efective – doar s-ar bloca noi angajări. De exemplu, se menționează că în 216 de instituții locale, noul plafon redus tot ar depăși numărul de posturi ocupate, deci nu ar impune tăieri de personal, ci cel mult oprirea încadrărilor suplimentare. Ba mai mult, peste 1.300 de UAT-uri (în special comune mici și câteva consilii județene) au în prezent mult mai puțini angajați decât ar avea voie.

Spre exemplu, un consiliu județean precum Iași are alocate 916 posturi prin lege, dar numai ~190 ocupate – deci teoretic ar mai avea spațiu de angajare pentru sute de oameni (evident, neutilizat). Aceste dezechilibre regionale explică de ce aplicarea unui procent uniform are efecte foarte diferite de la caz la caz: unele județe ar resimți abia 3% scădere în personal (ex. Bihor, chiar județul premierului, care aparent funcționa deja cu scheme mai austere), pe când altele ar suferi reduceri de peste 20% din angajați (ex. Buzău ~23%, Galați ~22%, Sălaj ~21% conform simulărilor). Criticii planului susțin că nu poți aplica o soluție „cu satârul” uniform peste tot, când situațiile locale variază enorm.

Totuși, susținătorii variantei de reducere a personalului argumentează că tocmai aceste variații arată unde administrația este „supradimensionată”.

Premierul a menționat că aprox. 30% dintre localități au personal peste necesar raportat la nevoile reale, în timp ce altele au personal adecvat sau chiar insuficient. Scopul ar fi ca reforma să îi forțeze pe cei cu organigrame umflate (de regulă, primării mai puțin eficiente sau care au angajat excesiv) să se ajusteze, în timp ce localitățile deja eficiente nu ar fi afectate. Practic, “tăierea de 40%” acționează ca un corector: cine a ținut schema de personal la maximum permis va trebui să se descurce cu mai puțin, pe când cei prevăzători care oricum aveau personal sub plafon nu vor suferi pierderi notabile.

Efecte concrete și consecințe ale acestei abordări:

• Reducerea cheltuielilor bugetare: Acesta este principalul obiectiv. Dacă ~10% din angajații locali dispar, cheltuielile anuale cu salariile lor la buget (salarii, contribuții) se reduc corespunzător. Estimativ, masa salarială totală în administrația locală este de ordinul zecilor de miliarde de lei anual (doar în primele 6 luni din 2025 s-au cheltuit ~7 miliarde lei pe personal local). O scădere cu ~10% ar putea aduce economii de peste 1 miliard de lei pe an la bugetul public. Guvernul a indicat intenția ca acești bani să nu fie risipiți, ci redirecționați către investiții în comunități. Premierul Bolojan a dat exemplul propriei experiențe la Consiliul Județean Bihor, unde a redus masiv aparatul birocratic și a folosit fondurile economisite pentru proiecte de dezvoltare și co-finanțarea atragerii de fonduri europene.
• Îmbunătățirea eficienței (potențială): Se consideră că o parte din personalul disponibilizat ar fi fost oricum redundant sau neproductiv (faimoasele „sinecuri” politice sau joburi unde 2-3 oameni fac treaba pe care ar putea-o face unul singur). Prin reducerea staff-ului supranumeric, aparatele administrative ar putea deveni mai suple, cu mai puțină birocrație internă și ierarhii mai simple. Bolojan a dat exemplul unei agenții centrale (Autoritatea pentru Protecția Consumatorilor) unde crede că **o reducere cu 20% a personalului nu doar că ar economisi bani, dar ar și îmbunătăți performanța, eliminând structuri greoaie și viteze mai mari de reacție.
• Un semnal de disciplină financiară: Tăierea de personal ar transmite mesajul că statul își asumă austeritatea alături de cetățeni. În condițiile în care pachetul I de reforme a adus deja măsuri austere (creșteri de taxe, eliminarea unor facilități fiscale etc.), era esențial pentru credibilitate ca și sectorul public să „strângă cureaua”. Altfel, există percepția că “se ia de la cetățeni pentru a hrăni un aparat administrativ ineficient”, ceea ce premierul a numit o „gaură neagră” unde se duc bani fără rezultate palpabile. Politic vorbind, PNL și Bolojan mizează pe susținerea opiniei publice pentru tăierea birocrației, știut fiind că mulți români consideră administrația suprapopulată și ineficientă. O astfel de măsură le-ar putea aduce aprecieri pentru curajul de a reforma statul.
• Riscuri și costuri sociale: Desigur, disponibilizarea a 13 mii de angajați nu este un lucru banal. În spatele cifrelor sunt oameni, familii și comunități. O concediere în masă poate crește șomajul local (mai ales în orașele mici unde alternativele de job sunt limitate) și poate declanșa nemulțumiri sociale. Deja, la vestea planului guvernamental, sindicatele din administrație au reacționat dur. Aproximativ 10.000 de angajați din primării au declanșat proteste simbolice (grevă japoneză și încetarea lucrului cu publicul) în ultimele zile, acuzând măsura drept „excesivă, disproporționată și inacceptabilă”. În comunicatul lor, sindicaliștii au comparat tăierea cu “satârul la măcelărie”, reproșând guvernului că tratează toate primăriile la fel, cu cifre arbitrare de 20%, 30%, 45% etc., în loc să analizeze onest caz cu caz. Ei cer dezbatere parlamentară și o reformă reală discutată cu toți actorii, nu impunerea prin asumarea răspunderii. Această rezistență sindicală reflectă îngrijorarea că mulți angajați publici și-ar pierde brusc locul, unii poate chiar indispensabili la nivel local (de exemplu, într-o comună mică dacă dai afară doi oameni, s-ar putea să nu mai ai deloc specialist în urbanism sau asistență socială).
• Posibile probleme de funcționalitate: Dacă reducerea nu este bine calibrată, există riscul ca anumite servicii publice locale să sufere pe termen scurt. De exemplu, unele primării se plâng că și acum funcționează la limită – contabili puțini care gestionează multe dosare, personal insuficient la evidența populației sau asistență socială etc. O tăiere „oarbă” de 10% ar putea agrava acest deficit acolo unde oricum erau puțini angajați. Premierul a anticipat parțial această problemă și a menționat că reorganizarea teritorială (comasarea comunelor foarte mici) ar fi soluția pe termen lung pentru locurile care nu-și pot permite personal suficient. Însă o astfel de reorganizare administrativ-teritorială nu se poate face imediat – Bolojan a indicat orizontul după 2028 pentru discuții privind fuziuni de localități, după ce se strâng date comparative și se obține suport politic. Până atunci, însă, reducerea de personal s-ar aplica în actuala arhitectură, deci trebuie manevrat cu grijă ca să nu lase zone fără capacitate administrativă. Planul guvernului avea oricum anumite excepții tacite: de pildă, în proiect se discuta că primăriile foarte mici să nu coboare sub un prag minim (nu poți lăsa o comună cu 1500 locuitori cu doar 2-3 funcționari; se vehicula ideea unui minim de 8-10 funcționari de bază la orice UAT, indiferent de tăiere).
• Creativitate administrativă (evitarea reformei): O altă consecință de luat în seamă este că autoritățile locale, dacă sunt forțate să reducă personal, ar putea găsi portițe de a „masca” cheltuielile de personal în alte feluri. Experți în buget atrag atenția că atunci când li se impun reduceri mecanice, instituțiile „se adaptează” contabil: de exemplu, un primar poate concedia formal niște angajați, dar externalizează serviciile lor către o firmă privată sau o companie municipală. Cheltuiala tot va exista, dar nu va mai figura la capitolul „salarii” ci la „bunuri și servicii” sau „contracte de prestări servicii”. Un exemplu concret: unele primării mari (București, Cluj etc.) au înființat de-a lungul timpului numeroase societăți comerciale municipale (pentru salubritate, pază, întreținere parcuri etc.). Dacă li se taie personal din aparatul propriu, ele pot muta oameni sau activități în acele companii (unde personalul nu e încadrat ca funcționar public, deci nu intră în organigrama primăriei). Astfel, pe hârtie, numărul de angajați scade conform cerinței legale, însă „grăsimea” birocratică se mută în altă parte și bugetul local poate continua să plătească sume similare prin contracte către companii. Primarul Ploieștiului, de exemplu, a subliniat că „adevăratele probleme sunt companiile municipale, nu funcționarii din primărie”, sugerând că restrângerea aparatului primăriei ar trebui însoțită de o analiză a firmelor subordonate unde se duc bani publici. Așadar, fără o abordare integrată, există riscul ca reducerea de personal impusă de guvern să fie în parte ocolită prin trucuri contabile sau reorganizarea cheltuielilor, diminuând impactul real asupra economiilor.

În pofida acestor riscuri, echipa premierului pare convinsă că o reducere a personalului – chiar și incomplet perfectă – este necesară pentru a opri tendința de creștere continuă a cheltuielilor publice. Bolojan a avertizat că dacă nu se face acum un efort de reducere a structurii, majorările de venituri fiscale obținute prin noile taxe se vor risipi pur și simplu pentru a acoperi costurile unui aparat public nerestructurat, perpetuând deficitele. Mai mult, el a legat succesul acestei reforme de evitarea unor măsuri și mai dure în viitor: de exemplu, a sugerat că dacă ținem sub control cheltuielile de personal și respectăm planul de guvernare, s-ar putea evita creșterea TVA sau a altor taxe anul viitor – altminteri, dacă aparatul cheltuie tot, guvernul se va vedea nevoit să tot mărească impozite. Prin urmare, varianta 1 este prezentată drept un rău necesar și urgent, o tăiere chirurgicală acum pentru a salva finanțele pe termen lung.

Varianta 2: Reducerea cheltuielilor administrative (fără concedieri masive)

În colțul opus al ringului politic, PSD (susținut de UDMR) a promovat o abordare mai prudentă și graduală: reducerea cheltuielilor bugetare cu administrația fără a impune concedieri drastice imediate. Această școală de gândire nu neagă necesitatea de a eficientiza administrația, dar propune metode mai nuanțate și etapizate, evitând șocurile bruște în sistem. Esențial, accentul se mută de pe “tăiat X% din oameni” pe “tăiat costuri și optimizat munca”, cu eliminarea risipelor și restructurare treptată.

O propunere concretă în acest sens a fost prezentată la negocierile de la Cotroceni de Sorin Grindeanu (președinte interimar al PSD). Potrivit informațiilor apărute public, PSD a venit cu un plan alternativ de reformă administrativă care prevede:

• Reducere treptată, în 4 ani, cu circa 25% a numărului de angajați din administrația locală (primării și consilii județene). Comparativ, Bolojan dorea o reducere rapidă de 10-15% a personalului dintr-un foc de la 1 ianuarie 2026. PSD propune ca același ordin de mărime (10-15%, până la 25% în unele cazuri) să fie atins eșalonat pe parcursul a patru ani, până în 2029. Ideea este că într-un interval de 4 ani multe se pot realiza prin attriție naturală (pensionări, plecări voluntare) și reorganizare, fără să dai afară abrupt mii de oameni într-un singur an.
• Criterii diferențiate de reducere, adaptate situației fiecărei comunități. PSD accentuează că „o reducere liniară riscă să lase primăriile mici în colaps”, așa că au propus praguri și excepții:
  • Protejarea comunelor mici: Nicio primărie de comună foarte mică (sub ~1500 locuitori) să nu scadă sub 8-10 funcționari de bază. Acesta ar fi un prag minim care asigură că există personal pentru servicii esențiale (un secretar, un contabil, un referent agricol, asistent social etc.), chiar dacă aplicarea procentului de reducere ar duce teoretic sub acest nivel. Cu alte cuvinte, satele mici nu trebuie lăsate fără administrație doar de dragul procentajului.
  • Reduceri mai mari la orașe mari: Pentru localități peste 5.000 de locuitori, PSD sugerează o țintă de 7 funcționari per 1000 de locuitori. Municipiile mai mari, care în multe cazuri au ajuns să aibă personal numeros raportat la populație, ar suporta deci reduceri proporțional mai mari decât micile comune.
  • În funcție de performanță și nevoi: S-au propus indicatori precum gradul de absorbție a fondurilor UE sau complexitatea serviciilor gestionate. De exemplu, dacă o primărie nu prea atrage bani europeni (<50 euro/locuitor), atunci nu are sens să-i tai din puținii experți – dimpotrivă, ar trebui întărite echipele de proiecte acolo, pentru a-i ajuta să devină performanți. În schimb, primăriile performante la acest capitol ar putea reduce din personalul auxiliar, cu condiția ca economiile să fie reinvestite în digitalizare (adică îți dăm voie să tai din posturi dacă folosești banii economisiți ca să automatizezi servicii, crescând eficiența pe termen lung).
  • Gradul de digitalizare al instituției: O idee interesantă a fost de a corela reducerile cu nivelul de digitalizare a serviciilor oferite cetățenilor. Dacă o primărie are sub 30% din servicii online, nu i se reduc posturi acum, ci întâi i se cere să investească în infrastructura digitală și formarea angajaților. Dacă are un nivel mediu de digitalizare (30-60% servicii accesibile online), i se poate cere o reducere moderată (maxim 15%), gradată. Iar dacă deja este foarte digitalizată (>60% din servicii online), înseamnă că poate funcționa eficient cu mai puțini oameni, deci acolo s-ar putea implementa reduceri mai consistente, de 20-25%. Acest criteriu încurajează modernizarea: întâi investești în sisteme electronice, apoi reduci personalul eliberat de sarcini repetitive.
  • Alte clauze de protecție: Propunerea PSD mai prevede să se țină cont dacă primăria administrează instituții publice importante (spitale, școli mari, drumuri județene etc.) – acele primării ar trebui să păstreze o parte din personal pentru aceste responsabilități sporite. De asemenea, localitățile cu șomaj ridicat și populație îmbătrânită ar beneficia de o clauză de protecție: să nu se poată concedia mai mult de 10% din angajați, pentru a nu agrava situația socială acolo (unde oricum șomajul e mare și tinerii puțini).
• Etapizarea reformei în patru faze anuale: PSD conturează un calendar extins:
  • Faza I (anul 1): Audit și digitalizare de bază – cartografierea posturilor și competențelor actuale în fiecare UAT, identificarea exactă a schemei reale, și demararea implementării platformelor online pentru servicii simple (eliberare certificate, plata taxelor, programări etc.). Cu alte cuvinte, pregătirea terenului înainte de tăieri, ca să știi exact unde poți optimiza.
  • Faza II (anul 2): Reduceri diferențiate până la 25% – după ce ai datele și ai început digitalizarea, aplici criteriile de mai sus: fiecare județ și localitate își stabilește reducerile țintă conform populației, digitalizării, performanței etc. Se introduce și conceptul de mobilitate voluntară a personalului: adică angajații excedentari dintr-o zonă ar putea fi relocați la alte UAT-uri unde e nevoie (dacă sunt dispuși), în loc să fie concediați. De asemenea, se propune crearea de centre intercomunale pentru servicii specializate – de pildă, mai multe comune mici pot împărți un singur arhitect-șef sau inspector urbanism care să deservească zona, în loc să țină fiecare câte unul cu jumătate de normă.
  • Faza III (anul 3): Consolidare structurală – se trece la măsuri mai structurale, precum stimulente pentru comasarea voluntară a UAT-urilor foarte mici (de exemplu, comune care abia au câteva sute de locuitori ar putea fi încurajate să fuzioneze administrativ cu comunele vecine, primind beneficii financiare dacă o fac). Tot în această etapă s-ar aplica eventuale reduceri suplimentare de personal acolo unde există redundanțe clare și după primele două faze (până la un maxim de 30% dacă se justifică, dar tot diferențiat).
  • Faza IV (anul 4): Administrație digitală și transparentă – finalizarea reformei cu integrarea completă a serviciilor într-o platformă națională unică (model ghișeu unic online), standardizarea proceselor după modele de succes (Estonia, țările nordice), transparență totală în cheltuieli și personal. Practic, la capătul celor 4 ani, se imaginează o administrație locală mult mai mică, dar și mult mai eficientă tehnologic, încât cetățeanul să simtă servicii mai bune, nu doar austeritate.
• Eliminarea posturilor vacante și controlul angajărilor: Ca măsuri imediate, chiar Marcel Ciolacu (fost premier PSD) menționase încă din trecut că toate posturile vacante neocupate ar trebui desființate ca prim pas. În realitate însă, în guvernarea precedentă PSD-PNL numărul de posturi vacante nu a scăzut – semn că vorbele nu s-au transpus în fapte. Totuși, această idee rămâne pe masa: înghețarea angajărilor pe o perioadă și tăierea acelor poziții goale formal. După cum am văzut, o reducere de 25% a “normativului maxim” ar elimina tocmai aceste posturi neînființate sau vacante, lucru pe care Bolojan l-a criticat ca insuficient (fiindcă “nu atinge niciun post ocupat”). Dar din perspectiva PSD, e o cale de a reduce cheltuieli viitoare fără traume sociale – practic, nu dai oameni afară, ci nu mai angajezi alții în loc. Pe termen mediu, cum unii salariați actuali se vor pensiona sau demisiona, posturile lor ar putea rămâne neocupate și eventual desființate, ducând treptat la scăderea personalului fără un val de concedieri forțate.
• Reducerea unor cheltuieli colaterale și privilegii: Varianta “reducem cheltuielile” implică și tăierea costurilor administrative inutile care nu țin neapărat de numărul de oameni. Deja în pachetul II adoptat au fost incluse câteva asemenea măsuri, de exemplu: plafonarea diurnelor, sporurilor și altor beneficii în companii publice și agenții; înghețarea acordării de bonusuri conducerilor unor autorități autonome până în 2028; transparență sporită (publicarea organigramelor și grilelor de salarizare pe site-uri) – toate acestea menite să limiteze risipa și „privilegiile” din sectorul public. Pentru administrația locală, s-ar putea plusa cu: reducerea fondurilor destinate protocolului, tăierea subvențiilor inutile către instituții ineficiente, auditarea achizițiilor publice locale (unde uneori se scurg bani prin contracte umflate). Deși aceste măsuri nu aduc economii majore precum concedierile, ele demonstrează voința de a reduce costurile și pot cumula economii modeste. Mesajul ar fi: haideți să tăiem întâi risipa financiară directă (mașini scumpe, chirii, consumabile excesive, studii plătite degeaba etc.) și abia apoi, dacă tot nu ajunge, umblăm la oameni.
• Consecințe bugetare: Abordarea prudentă ar duce, inevitabil, la economii mai mici pe termen scurt decât varianta 1. Dacă nu dai imediat afară 10% din personal, masa salarială a administrației va rămâne cam aceeași anul viitor, poate cu mici scăderi provenite din înghețarea unor bonusuri sau plecări naturale. E posibil ca în 2026 impactul bugetar să fie nesemnificativ, ceea ce ridică problema: de unde acoperim deficitul în plus? Răspunsul PSD este că veniturile crescute din taxe și alte economii vor compensa temporar, urmând ca reducerea personalului să aibă loc oricum, dar mai încet. Ei pariază pe răgaz: poate economia va crește, se vor încasa mai mulți bani la buget, așa încât reducerea treptată să fie suficientă fără măsuri brutale. Cu toate acestea, există riscul ca lăsând lucrurile să se petreacă lent, presiunea pe buget să rămână ridicată în următorii ani. Practic, cheltuielile de personal ar putea să nu scadă real, ci cel mult să se stabilizeze (dacă implementezi un control strict să nu mai crească). Pentru un deficit de aproape 10%, asta e problematic – ar putea necesita totuși alte măsuri fiscale suplimentare (creșteri de impozite) pentru a ține deficitul în frâu, ceea ce nu e de dorit. De aceea, adepții acestei viziuni sunt acuzați de cei din tabăra cealaltă că ar prefera să paseze povara tot pe umerii contribuabililor, dacă nu reușesc să reducă rapid aparatul de stat.
• Beneficii și rațiuni politice: De ce preferă PSD & co această variantă mai lentă? În primul rând, impactul social este mai ușor de gestionat. Nu ai mii de oameni supărați instant, nu creezi șomaj brusc în zeci de orașe. Se evită imaginea negativă a „guvernului care dă afară X mii de bugetari”, o amintire care bântuie scena politică de la tăierile dure din 2010 (când guvernul Boc a tăiat salariile bugetarilor cu 25% și a disponibilizat personal – măsuri ce au generat proteste masive și au costat politic partidul de guvernare la alegeri). PSD, ca partid social-democrat, are tradițional o apetență scăzută pentru concedieri colective, ele lovind exact bazinul lor electoral din teritoriu: mulți angajați ai primăriilor, rudele și comunitățile lor, plus primarii (care sunt coloana vertebrală a partidului la nivel local). Aceștia din urmă ar fi cei puși în situația ingrata să își dea afară subalternii cu care lucrează zi de zi – un conflict direct cu propriul aparat local. E de înțeles deci că liderii PSD caută o soluție care să-și menajeze primarii și rețeaua din teritoriu. Propunând criterii ca cele de mai sus (care protejează primăriile mici și permit ajustări locale fine), PSD arată propriului electorat că nu acceptă o decizie „dictată de la centru” care să le afecteze grav comunitățile. În schimb, sugerează că vor o reformă făcută “cu scalpelul, nu cu toporul”, țintind exact zonele unde se poate reduce și protejând zonele vulnerabile.
• Modernizare vs. austeritate: Un alt argument politic al acestei viziuni este accentul pus pe digitalizare și reorganizare inteligentă în loc de pură austeritate. Comunicarea PSD preferă termeni ca eficientizare, optimizare, audit, standardizare, care sună mai pozitiv decât tăieri, concedieri, austeritate. Ei încearcă să se poziționeze drept cei rezonabili care vor să facă reforma “cum trebuie”, nu doar ca să bifeze niște procente. Se vorbește, de exemplu, despre ideea creării unui Indice de Eficiență Administrativă care să măsoare performanța fiecărei primării – deci nu să tai orbeste 10% peste tot, ci să vezi cine muncește eficient și cine nu. Astfel de concepte indică un demers mai sofisticat, mai puțin populist dar mai ancorat în realitate, în opinia lor. Politic, asta dă PSD ocazia să apară ca un factor de echilibru în coaliție: “noi nu ne opunem reformei, dar vrem să fie bine gândită și echitabilă”. E o poziționare convenabilă, care încearcă să scoată partidul din eticheta de frână a reformelor și să-l pună în postura de arhitect al unei reforme diferite, mai “umane”.
• Realismul implementării: Avantajul unei reduceri graduale e că dă timp aparatului administrativ să se adapteze. Dacă știi că în 4 ani trebuie să ajungi la -25%, poți elabora un plan intern: nu mai scoți posturi la concurs, redistribui sarcini, investești într-un software care automatizează proceduri (și atunci peste 2 ani chiar poți renunța la 2 posturi redundant), pregătești pensionările. Pentru angajați, șocul este atenuat – unii se vor reorienta singuri (văzând scrisul pe perete, își caută alt job din timp), alții se recalifică. Nu ai de gestionat 13 mii de șomeri deodată, ci poate câteva mii pe an, absorbiți mai ușor de piața muncii. În plus, se pot evita greșeli majore: auditând întâi situația, eviți să tai acolo unde chiar nu trebuie și identifici exact unde sunt redundanțe (poate descoperi că într-un județ ai 5 inspectori pe un domeniu și în județul vecin niciunul – atunci poți reloca personalul în loc să-l dai afară și să faci angajări de la zero dincolo). Acest gradualism are însă și un mare minus: cere multă voință și consecvență politică pe termen lung. Patru ani înseamnă traversarea a două cicluri electorale (locale și parlamentare în 2028). Există riscul ca, odată trecut momentul de presiune, reformele începute să se blocheze sau dilueze pe parcurs dacă nu mai există aceeași determinare. Odată aplanată criza deficitului imediat, tentația clasei politice ar putea fi să lase reformele sensibile la “și altele”. Nu ar fi prima oară când planuri frumoase pe hârtie (digitalizare, comasare voluntară de comune) rămân nerealizate din lipsă de curaj sau interese locale contrare.

În concluzie, varianta 2 se concentrează pe „cum” și „când” reducem: mai încet, mai țintit și cu pregătiri prealabile, pentru a asigura că statul cheltuie mai puțin fără să se prăbușească în vreun colț. Consecințele asupra bugetului ar fi pozitive pe termen lung (dacă chiar se atinge -25% personal în 4 ani, economiile anuale ar fi considerabile), însă pe termen scurt rămâne problema acoperirii deficitului cu alte surse. Efectele asupra administrației ar putea fi benefice dacă planul ambițios de digitalizare și reorganizare chiar se aplică – adică am avea un aparat modernizat, nu doar mai mic. Dar totul depinde de implementare și de evitarea tergiversării.

Impactul asupra bugetului public și serviciilor

Cum s-ar resimți bugetul public în fiecare scenariu? Pe scurt, varianta “tăiem personalul acum” ar aduce economii imediate considerabile, dar cu cost politic și social ridicat, pe când varianta “tăiem cheltuieli treptat” menajează societatea, dar lasă presiunea financiară să apese mai mult timp.

Dacă Guvernul ar reuși să concedieze ~13.000 de angajați locali de la 1 ianuarie, în 2026 masa salarială bugetară ar scădea direct. Estimativ, la un salariu mediu brut în administrație de ~6000 lei pe lună (valoare aproximativă, variind în funcție de funcție și regiune), economia anuală ar fi în jur de 0,8–1 miliard de lei (posibil mai mult, depinzând de nivelul posturilor eliminate). Acești bani ar putea reduce deficitul bugetar cu 0,1 puncte procentuale sau ar putea fi realocați la proiecte de investiții locale, care altfel nu aveau finanțare. În plus, dacă administrațiile locale devin mai suple, ar putea scădea și transferurile de la bugetul central către primăriile deficitare (foarte multe primării mici primesc subvenții pentru echilibrarea bugetelor locale, adesea pentru a acoperi tocmai salariile personalului pe care nu și-l permit din venituri proprii). Bolojan a subliniat acest aspect: sunt comune care nu-și pot plăti nici măcar propriile salarii din impozitele locale colectate – existența lor se justifică doar pentru angajați, nu și pentru cetățeni. Dacă acele comune își reduc personalul sau se comasează, bugetul de stat scapă de o povară (sau măcar se diminuează sumele de echilibrare). Pe termen mediu, deci, statul ar cheltui mai puțin și ar putea evita unele împrumuturi sau creșteri de taxe.

În schimb, dacă se amână concedierile și se alege calea graduală, în 2026 bugetul nu “simte” un mare ajutor. Cheltuielile de personal ar rămâne cam la același nivel – ba potențial ar crește ușor, având în vedere că legea salarizării unitare prevede creșteri anuale graduale către 2026 și unele sporuri se actualizează. Singurul mod de a obține o reducere imediată ar fi înghețarea acestor creșteri sau modificarea legii salarizării (lucru care ar putea fi integrat în pachetul de eficientizare). Până când reducerile de personal prin pensionări și reorganizări își produc efectele (poate începând din 2027 vizibil), deficitul bugetar va trebui ținut sub control altfel. Asta ar putea însemna:

• Venituri suplimentare din taxele deja majorate – Guvernul a introdus în Pachetul II o serie de măsuri fiscale (impozit minim pe cifra de afaceri pentru companii mari, taxe pe averi mari – case peste 500k euro impozitate triplu, etc.). Acestea ar aduce ceva bani în plus la buget în 2025-2026.
• Combaterea evaziunii și creșterea colectării – un pilon important anunțat, dar care e dificil de cuantificat.
• Alte economii – de ex., reducerea unor cheltuieli “de lux” (mașini, sinecuri) sau amânarea unor investiții neesențiale.
• Posibile creșteri de taxe viitoare – deși nepopulare, dacă deficitul nu scade destul, guvernul ar putea fi nevoit să ia și alte măsuri, precum majorarea TVA (pe care Bolojan spera să o evite dacă se implementau reducerile de cheltuieli). Fără reducerea cheltuielilor, spațiul de manevră fiscal rămâne mic.

Pentru bugetul pe termen lung, desigur, varianta PSD promite totuși -25% personal în 4 ani, ceea ce ar fi un impact mai mare decât -10% acum. Dacă s-ar realiza integral, ar însemna ~32.000 mai puțini angajați locali, deci economii anuale de poate 2-2.5 miliarde lei de prin 2029. Problema e incertitudinea: peste 4 ani poate fi alt guvern, alt context, iar obiectivul s-ar putea ratat sau revizuit. De aceea, tabăra Bolojan insistă pe acțiuni imediat verificabile: mai bine o reducere sigură de 10% acum, decât promisiunea uneia de 25% întinse pe ani, care s-ar putea evapora.

Serviciile publice pentru cetățeni sunt și ele în joc. Ambele variante susțin că, dacă sunt aplicate corect, cetățeanul nu ar trebui să sufere, ba ideal chiar să beneficieze. Premierul Bolojan afirmă că și cu 10% mai puțin personal, administrația poate funcționa cel puțin la fel de bine – ba chiar mai bine, dacă se taie exact ce trebuie (posturi redundante, structuri paralele, șefi inutili). De exemplu, a dat asigurări că la Protecția Consumatorilor, cu 20% mai puțini angajați “lucrurile pot funcționa la fel de bine” pentru public, dacă cei rămași sunt bine organizați. De asemenea, resursele economisite s-ar investi în proiecte locale – deci indirect cetățeanul câștigă prin drumuri, școli sau utilități mai bune finanțate din banii economisiți de la salarii.

Cei care se opun tăierilor imediate avertizează însă asupra riscului de “sub-administrație”: adică zone unde, dacă dai afară câțiva angajați, populația poate pierde acces la servicii (un birou de urbanism care nu mai poate elibera autorizații la timp, un număr insuficient de asistenți sociali care să se ocupe de cazurile vulnerabile etc.). PSD a folosit exact acest argument, exemplificând că în comunele mici 2-3 funcționari în minus pot însemna practic blocarea unor activități esențiale. De aceea insistă pe păstrarea unui nucleu de personal în fiecare primărie.

Varianta lor, dacă ar fi aplicată conform planului, ar preveni aceste probleme prin studii de impact și criterii: nu reduci acolo unde deja e puțin personal și ai servicii de asigurat. În plus, accentul pe digitalizare ar trebui să compenseze pentru reducerea de personal: dacă implementezi servicii online, cetățenii nu mai depind de atâția funcționari la ghișeu, deci nu simt negativ că s-au redus posturi, deoarece treaba se rezolvă oricum electronic. În teorie sună ideal – în practică digitalizarea administrației românești a fost lentă și inegală. Rămâne de văzut dacă un impuls politic o poate accelera suficient în 1-2 ani pentru a permite concedieri “fără durere”.

Un factor esențial de impact este și modul în care se vor redistribui sau externaliza anumite servicii. Dacă, de pildă, poliția locală e redusă numeric (s-a propus schimbarea normativului de la 1 polițist local la 1000 locuitori la 1 la 1200 locuitori), ar putea scădea prezența agenților locali pe străzi – cu efecte asupra ordinii publice, dacă nu se reorganizează corespunzător. Unele primării ar putea apela mai mult la poliția națională sau la firme de pază. Similar, dacă departamente întregi se micșorează, e nevoie de regândirea fluxurilor de lucru pentru a asigura că cetățeanul nu trebuie să aștepte mai mult pentru un act sau un aviz. Aici intervin capacitatea managerială la nivel local și sprijinul metodologic de la centru. Guvernul a indicat că va oferi ghidaje și a creat un grup de lucru tehnic (cu reprezentanți din Ministerul Dezvoltării – Cseke Attila, Secretariatul General al Guvernului – Marian Neacșu, Ministerul de Interne etc.) care să stabilească detaliile implementării reformei administrative. Dacă aceste echipe tehnice lucrează bine, ar putea minimiza perturbările practice.

În orice caz, oricare abordare implică un cost politic și administrativ. Economia de bani trebuie cântărită față de potențialul cost electoral al nemulțumirilor provocate. Iar eficiența pe termen lung trebuie evaluată față de posibilele sincope pe termen scurt în livrarea serviciilor publice. Este un clasic calcul de tip short-term pain, long-term gain – dar cu diferența că tabăra Bolojan vrea mai mult pain acum pentru un câștig rapid, pe când tabăra PSD preferă micro-doze de disconfort, răspândite în timp.

Tensiuni politice și argumente ascunse

Negocierile aprinse pe tema reformei administrative au scos la iveală fracturi în interiorul coaliției guvernamentale și au pus în joc chiar stabilitatea guvernului. Premierul Ilie Bolojan, venit la putere cu un program reformist clar agreat de parteneri, a făcut din această măsură un test al loialității coaliției față de programul de guvernare. Atât de mult încât a fost dispus să își joace mandatul pe ea: a amenințat tranșant cu demisia dacă reforma administrației (inclusiv reducerile de personal) nu este acceptată. În ședința coaliției din 31 august, Bolojan le-ar fi spus partenerilor: „Dacă nu suntem în stare să tăiem 10% din administrația locală, atunci găsiți pe altcineva, fără mine. Eu nu pot gira un guvern care ia bani de la oameni ca să îi pună într-o gaură neagră. Nu pot să târâi toate reformele așa, e bătaie de joc. La ce să ne așteptăm când vin reformele cu adevărat grele, dacă nici măcar asta n-o facem?”. Această poziție dură a pus presiune pe PSD și UDMR, care tocmai blocaseră includerea proiectului în ședința de guvern. Deși nimeni în coaliție nu își dorește o criză politică majoră (guvernul abia are ~2 luni de mandat la acel moment, cu sarcini dificile înainte), se întrevedea posibilitatea ca Bolojan să demisioneze “pe principii”, ceea ce ar fi aruncat coaliția într-o negociere complicată pentru un nou premier sau chiar alegeri anticipate.

Pentru a dezamorsa situația, președintele Nicușor Dan a intervenit ca mediator. El i-a convocat pe liderii coaliției la Palatul Cotroceni și, după o discuție de aproape 3 ore, s-a convenit un armistițiu: se amână două săptămâni decizia și se creează un grup de lucru care să “definitiveze” reforma administrativă locală. Practic, PSD și PNL și-au dat timp să găsească un compromis onorabil. Premierul a retras deocamdată demisia de pe masă, dar a legat explicit rămânerea sa în funcție de respectarea angajamentelor din programul de guvernare – ceea ce include clar reducerea cheltuielilor din administrație. Bolojan a spus public că, dacă nu se fac reformele convenite, guvernul își pierde legitimitatea de a continua. Este așadar un joc de “cine cedează primul”: fie PSD acceptă măcar o parte din tăieri pe termen scurt, fie Bolojan va trebui să îndulcească tonul reformei ca să nu-și dărâme propriul guvern.

Dincolo de argumentele tehnice, miza politică are mai multe straturi:

• Imaginea publică a premierului vs. interesele baronilor locali: Ilie Bolojan și-a construit reputația ca un politician eficient, care taie în carne vie birocrația pentru a obține rezultate (faimoasă e reforma administrativă radicală făcută ca primar al Oradiei și apoi ca șef al CJ Bihor, unde a redus personalul și a eficientizat instituțiile). El a venit la Palatul Victoria tocmai pe un val de așteptare că va face același lucru la scară națională. Dacă ar da înapoi acum, și-ar dezamăgi susținătorii și ar alimenta percepția că “sistemul l-a înghițit și pe el”. Pe de altă parte, în PSD există o pleiadă de primari și șefi de consilii județene (așa-numiții “baroni locali”) care sunt pilonii puterii partidului. Aceștia se tem că o reducere bruscă a personalului le-ar zdruncina fieful: ar trebui să concedieze oameni poate puși acolo pe filieră politică sau de rudenie, ar supăra rețele locale de influență și ar părea că și-au pierdut controlul (căci “vine Bolojan de la București și ne dă oamenii afară”). Pentru ei, faptul că PSD s-a opus planului inițial este o dovadă că conducerea centrală îi apără și nu îi lasă să-și taie craca de sub picioare. Așadar, conflictul e și personalizat: reformatorul intransigent Bolojan vs. protectorii administrației locale din PSD. Un compromis ar trebui să îi permită primului să salveze aparența de reformă reală, iar celorlalți să spună că au atenuat excesele și și-au salvat oamenii într-o oarecare măsură.
• Calcul electoral: În 2024 (anul viitor) România are alegeri locale, parlamentare, ba chiar și prezidențiale la final. Niciun partid major nu vrea să intre în anul electoral cu armata demoralizată. Or, cei ~13.000 de potențiali concediați ar fi fost aproape toți membri sau apropiați ai partidelor de la putere (realist vorbind, marea majoritate a angajaților din primării sunt angajați de primari/coaliții locale ale PNL sau PSD/UDMR, deci nu sunt “ai opoziției”). A-i pierde înseamnă nu doar scandal mediatic, ci și pierdere de capital electoral direct: mai puțini militanți, plus familiile lor nemulțumite. PSD știe bine asta, având pățania PDL-ului după 2010: austeritatea împotriva bugetarilor a dus la prăbușirea guvernării Boc și ascensiunea USL (din care PSD a cules roadele). Acum PSD nu vrea rolurile inversate – nu vrea să fie partea responsabilă pentru concedieri, oferind muniție opoziției (AUR sau alții) să acuze “PNL-PSD v-au dat afară din serviciu!”. De aceea, e foarte sensibil la acest risc. PNL, în schimb, consideră că electoratul său (mai urban, mai antreprenorial) ar aprecia tăierea birocratilor și disciplina financiară. E un joc periculos însă, pentru că PNL are și el primari mulți care ar trebui să pună în aplicare concedierile și ar prefera să nu o facă înainte de alegeri. Probabil nu întâmplător, UDMR (care are primării mai ales în comune mici din Ardeal) a fost alături de PSD în opoziția la planul inițial – și ei se tem de reacția propriilor aleși locali.
• Negociere și șantaj reciproc: Bolojan, fiind de la PNL, risca să fie perceput drept “prea dur” de aliații PSD. Amenințarea cu demisia a fost un pariu: fie PSD cedează și acceptă reforma de frica căderea guvernului i-ar pune într-o situație nefavorabilă, fie, dimpotrivă, se cheamă bluful. Până acum, semnele arată că nimeni nu vrea să rupă coaliția. PSD a acceptat să discute alte formule (de ex, varianta Grindeanu), iar Bolojan și PNL au acceptat amânarea și nu au forțat nota imediat. Acesta este un indiciu că se caută o soluție de compromis. Posibil ca rezultatul final să fie undeva la mijloc: nu 40% tăiere a normativului, dar nici amânare 4 ani. Poate se va conveni, de exemplu, o reducere ceva mai mică pe termen scurt (ex: 20-25% din posturile pe hârtie) – suficient cât Bolojan să poată spune că a tăiat ceva real (chiar dacă efectul e mic), iar PSD să poată spune că a îmblânzit măsura (evitând concedieri masive). Apoi, restul de eficientizare să fie inclus într-un plan multianual cum au propus, eventual asumat prin lege în Parlament (ca să nu depindă de un singur om). Important e că oricare parte cedează prea mult riscă să piardă capital politic intern: Bolojan riscă să-și dezamăgească susținătorii reformiști și imaginea de om ferm, PSD riscă să-și înfurie primarii și aparatul de partid. De aceea, negocierile sunt sensibile, fiecare paragraf contează.
• Rolul președintelui și al altor partide: Președintele Nicușor Dan (fost lider USR, devenit independent) a jucat mediator, dar are și el interese. Vrea ca reformele să treacă – are nevoie ca România să iasă din pericolul depășirii țintelor de deficit și să impresioneze pozitiv Comisia Europeană prin aceste măsuri. Pe de altă parte, nu îi convine instabilitatea guvernamentală. El a îndemnat la unitate și respectarea promisiunilor. USR, ca partener mai mic în coaliție, susține ideea reformei dure (ei și în opoziție clamau reducerea sinecurilor și a specialilor). De altfel, USR a reușit să strecoare un amendament prin care s-au înghețat bonusurile directorilor din companiile de stat până în 2028 – o măsură mai mult simbolică, dar pe aceeași linie de tăiere a privilegiilor. Așadar, deși sunt partide diferite, PNL și USR fac front comun în a împinge reforma administrativă, în timp ce PSD și UDMR fac corp comun în a o modera. Aceasta a generat și unele contre publice – nu neapărat directe, dar vizibile: declarații în presă în care unii lideri PSD spuneau că “nu putem da oameni afară așa” sau că datele guvernului ar fi fost incomplete, versus declarațiile lui Bolojan că “fără asta, pachetul nu e complet” și că propunerea inițială a Ministerului Dezvoltării (condus de Cseke Attila, UDMR), adică reducerea de 25% a posturilor maxime, era un “fake” fără efect real.
• Vinovății și capital simbolic: Fiecare parte încearcă să se poziționeze ca responsabilă și în același timp să pună vina pe cealaltă dacă ceva merge prost. Bolojan a marșat pe ideea că coaliția toți au agreat inițial reducerea de personal – deci PSD și UDMR s-ar fi răzgândit ulterior. Practic, el sugerează că există un angajament politic ferm care acum e încălcat, deci vina unei crize ar aparține celor ce nu respectă înțelegerile. PSD, la rândul său, aduce în discuție metodele: “da, am fost de acord că trebuie reformă, dar nu în forma asta heirupistă”. Astfel, dacă guvernul ar pica sau reforma ar eșua, fiecare vrea să iasă spunând “noi am vrut s-o facem bine, ei au stricat-o”. Este mult ego politic în joc, tipic oricărei coaliții în care partenerii se pregătesc oricum să devină competitori în alegeri.

Un alt argument tacit este legat de raportarea la instituțiile internaționale și piețele financiare.

România are ochii Comisiei Europene și ai investitorilor ațintiți asupra sa din cauza derapajului bugetar. Implementarea unor reforme structurale ar fi un semnal pozitiv care să prevină sancțiuni (de exemplu, înghețarea fondurilor europene dacă deficitul scapă de sub control) sau scăderea ratingului de țară. Premierul, conștient de asta, insistă pe seriozitatea măsurilor. PSD însă știe că nu-și permite să ignore complet aceste rigori – de aceea nu respinge reforma per se, ci modul. Ei pot arăta la Bruxelles că “avem un plan de reformă, dar unul sustenabil social, nu șocant”. Rămâne de văzut cât de mult vor cumpăra partenerii externi această justificare, fiind mai greu de cuantificat economiile într-un plan flexibil de 4 ani comparativ cu o măsură imediată.

Și… balanța?

Reforma administrativă a devenit așadar un balancing act delicat între eficiență economică și pragmatism politic.

Pe de o parte, matematica bugetară nu iartă: un sector public prea “greu” riscă să tragă în jos finanțele țării, punând în pericol stabilitatea economică și perspectiva de a evita măsuri de austeritate și mai dure (nimeni nu vrea să repete scenariul crizei din 2010).

Pe de altă parte, dincolo de cifre sunt oameni reali și calcule electorale: nicio guvernare nu vrea să fie ținta furiei populare pentru concedieri sau să își canibalizeze propria bază politică din teritoriu.

În următoarele zile, grupul de lucru coaliționist va încerca să transforme aceste două școli de gândire – aparent ireconciliabile – într-un singur plan de acțiune. Probabil se va ajunge la o formulă hibridă: reducere de personal mai mică procentual imediat (poate 5% efectiv în loc de 10%) combinată cu un calendar de eficientizare/digitalizare asumat pe mai mulți ani, cu criterii diferențiate. Ambalajul final trebuie să permită fiecărei părți să își declare victoria parțială: Bolojan să poată spune “am început reforma, am tăiat din aparatul bugetivor”, iar PSD-UDMR să poată spune “am protejat comunitățile mici și am impus o abordare rațională, nu heirupism”.

Diavolul va sta ascuns în detalii – câte posturi anume, în ce ritm, cine face excepție.

Ce e sigur, societatea va urmări atent: contribuabilii vor să vadă că nota de plată a crizei e împărțită echitabil, funcționarii publici vor să știe dacă își păstrează slujbele, investitorii vor garanții de stabilitate fiscală.

Indiferent de rezultat, subiectul a avut măcar meritul de a readuce în discuție nevoia de reformare a statului.

De decenii se vorbește despre administrație stufoasă, despre sate cu 1000 de locuitori care au primar, viceprimar, consiliu local, secretar, contabili etc. finanțați de la centru, despre direcții întregi unde personalul e dublu față de necesar.

Pe de altă parte, și despre ghișee aglomerate, personal insuficient sau slab pregătit în anumite zone, sau diferențe uriașe între primării bogate și sărace. Reforma administrativă ideală ar trebui să rezolve toate acestea holistic – o sarcină titanică.

Deocamdată, guvernul Bolojan încearcă să taie nodul gordian al costurilor administrative ca soluție la criza bugetară curentă. Rămâne de văzut dacă va reuși să-l taie dintr-o lovitură sau va fi nevoie să-l desfacă fir cu fir.

Cert este că toată lumea declară că vrea un stat mai suplu și mai eficient, dar diavolul stă – cum altfel – în modul de a ajunge acolo. Vom avea fie un șoc de austeritate administrativă acum, fie o dietă mai lentă, sub atenta monitorizare a “nutriționiștilor” politici.

În orice caz, administrația publică românească nu mai poate evita cura de slăbire.

Fie apucă taurul de coarne și slăbește rapid câteva kilograme – cu toată durerea de moment – fie se apucă de un regim pe termen lung, cu speranța că va da jos greutatea treptat, fără să-și slăbească mușchii.

Alegerea finală va arăta nu doar viziunea asupra reformei, ci și caracterul coaliției: dacă e dispusă să ia decizii curajoase cu riscuri pe termen scurt sau preferă calea mai sigură a incrementalismului. Până una alta, publicul asistă la acest braț de fier guvernamental și speră ca la final administrația să devină mai puțin costisitoare, fără să devină și mai puțin funcțională.

La masa negocierilor de reformă administrativă, se pare că meniul conține atât pastile amare, cât și sirop indulcit. Rămâne de văzut ce va înghiți coaliția și cum îi va prii “curățenia de toamnă” a aparatului de stat.