Republica pontajului: cum a încercat statul să transforme inspirația în normă de 8 ore și a reușit să revolte o lume întreagă

Statul român a descoperit, în sfârșit, secretul creației artistice: foaia colectivă de prezență. După secole de mister, după generații de actori care au crezut, în mod naiv, că un rol se construiește din trăire, obsesie, nesomn și eșec repetat, a venit revelația administrativă: inspirația trebuie să înceapă la ora 9:00 și să se încheie la 17:00, cu pauză de masă, conform anexei nr. 1 și raportului individual de activitate.

Guvernul nu a interzis arta. A făcut ceva mult mai sofisticat. A încercat s-o contabilizeze.

Iar reacția lumii teatrale nu a întârziat.

Nu pentru că artiștii ar refuza munca. Ci pentru că li s-a cerut, pentru prima dată explicit, să mintă în mod organizat despre natura ei.

Maia Morgenstern: „Cer schimbarea legii”

Reacția actriței Maia Morgenstern a fost una dintre cele mai lucide și, în același timp, cele mai tulburătoare. Nu a atacat frontal ideea pontajului. A expus absurdul mecanismului care exista deja, dar pe care nimeni nu-l mai privea în ochi.

„Aceste documente trebuie semnate. Altfel n-au nicio valoare. Ei, niște oameni certifică, semnează, își asumă faptul că lucrăm 8 ore pe zi. 40 pe săptămână. 1800 ore… Și asta de zeci de ani.”

Apoi vine propoziția care taie aerul din încăpere:

„Dincolo de orice glumă: e cazul să se revizuiască, modifice, schimbe legea teatrelor. Altfel… se cheamă că încălcăm legea. Mai pe scurt, se petrec falsuri în acte publice.”

Aceasta este esența întregii crize.

Nu este vorba despre introducerea pontajului. Este vorba despre momentul în care ficțiunea birocratică devine obligație formală.

Toată lumea știa că sistemul este o convenție. Acum, convenția trebuie aplicată ca realitate.

Nicu Alifantis: „În artă munca n-are normă. E de râsu’-plânsu’”

Nicu Alifantis, unul dintre oamenii care au trăit teatrul din interior timp de decenii, a formulat reacția în termenii cei mai simpli și mai devastatori:

„Doamne, ce m-am mai amuzat aflând că, mai nou, în teatru, trebuie să vii la serviciu 8 ore pe zi. Mă rog, amuzat e un fel a spune. E de râsu’-plânsu’.”

Și apoi vine mărturia care demolează orice pretenție de normalitate administrativă:

„Niciodată, dar niciodată, nici măcar o dată, în teatru nu s-a muncit normat, 8 ore. Nici măcar atunci când domnul Săraru m-a angajat în 1979 pe post de tâmplar la Teatrul Mic, n-am fost obligat să mă duc la atelierul de tâmplărie 8 ore pe zi.”

Observația lui Alifantis nu este nostalgică. Este anatomică.

Nici măcar în comunism, când totul era normat obsesiv, teatrul a rămas un teritoriu parțial imun la logica fabricii.

Pentru că statul comunist controla mesajul artei, dar nu încerca să controleze procesul interior al creației.

Statul contemporan încearcă exact opusul.

Ministrul Culturii: „Protestez și eu. Munca artistică nu trebuie cântărită cu instrumente măsluite”

Într-o întorsătură aproape absurdă, chiar ministrul Culturii, András István Demeter, s-a alăturat protestului.

Nu împotriva artiștilor. Împotriva sistemului pe care îl reprezintă.

„Protestez deci, căci la finalul mandatului de ministru mă întorc și eu la calapod. Aș vrea, prin urmare, să fie respectată specificitatea muncii artistice! Să nu mai fie cântărită cu instrumente măsluite.”

Apoi identifică mecanismul profund al deformării:

„Această fardare-îmbălsămare este una din caracteristicile raportului juridic de muncă. Consecința este suprimarea caracterului vocațional al meseriilor noastre.”

Aceasta este, poate, cea mai importantă frază din întreaga dezbatere.

Suprimarea caracterului vocațional.

Pentru că vocația nu poate fi programată. Nu poate fi convocată la comandă. Nu poate fi închisă într-un interval orar.

Vocația este, prin definiție, anarhică.

Problema reală: statul nu înțelege ce încearcă să administreze

Sistemul administrativ funcționează pe baza unei presupuneri fundamentale: munca este măsurabilă în timp.

Această presupunere este corectă în fabrici. În birouri. În activități repetitive.

Este complet falsă în artă.

Un actor poate lucra zece ore fără rezultat și poate descoperi un rol în zece secunde.

Un regizor poate petrece luni în impas și poate vedea soluția într-o fracțiune de secundă.

Creația nu este liniară. Nu este proporțională. Nu este predictibilă.

Este, prin natura ei, refractară la normare.

Pontajul nu produce artă. Produce doar iluzia controlului asupra ei.

Adevărata miză: transformarea vocației în funcție

Ceea ce se întâmplă acum nu este un conflict tehnic. Este un conflict ontologic.

Statul încearcă să transforme vocația în funcție.

Să transforme chemarea în sarcină de serviciu.

Să transforme misterul în procedură.

Nu pentru că ar fi rău intenționat. Ci pentru că nu știe să opereze altfel.

Statul nu poate administra imprevizibilul. Poate administra doar ceea ce poate măsura.

Iar ceea ce nu poate măsura, încearcă să redefinească.

Momentul în care inspirația trebuie să semneze condica

Problema nu este că artiștii trebuie să muncească opt ore.

Problema este că nimeni nu știe când încep acele opt ore.

Încep când actorul citește textul prima oară?

Când nu poate dormi noaptea gândindu-se la rol?

Când repetă singur, în tăcere, pe stradă?

Când eșuează?

Când descoperă?

Sau încep când semnează foaia de prezență?

Statul a ales varianta care poate fi arhivată.

Artiștii trăiesc în varianta care nu poate fi demonstrată.

Conflictul nu este despre program.

Este despre natura realității.

Pentru că arta începe exact acolo unde pontajul nu mai are nicio putere.