Intrăm în 2026 ca după un marș lung prin noroi: armatele politice au rămas fără uniformă, fără disciplină și, mai ales, fără sens. Ne sunt livrate zilnic aceleași mici absurdități — scandaluri fabricate, războaie de orgolii, poze de vitrină, declarații care se anulează între ele — de parcă țara ar fi un reality-show cu buget public, iar noi, publicul captiv.

Când tragi linie, nu se vede încă un mare ”constructor de România”: un om sau o echipă capabilă să ridice o direcție limpede, să pună ordine în instituții și să țină drept o coloană vertebrală națională care scârțâie de ani buni.

În schimb, vedem câțiva politicieni care se străduiesc să-și păstreze profilul frecventabil, să nu se murdărească prea tare pe pantofii puterii, să iasă “acceptabili” în fotografiile de mâine. Iar în spatele lor — uneori lângă ei, alteori chiar în spatele ușilor închise — se mișcă o șleahtă imensă, cu reflexul furtului în sânge: oameni pentru care statul nu e comunitate, ci pradă, nu e contract social, ci oportunitate de capturat.

Într-un asemenea peisaj, să te agăți de un singur nume, fie el și Nicușor Dan, e o formă de naivitate: cu un singur Nicușor nu se face primăvară, iar speranța, dacă rămâne doar speranță, ajunge repede o scuză elegantă pentru încă un an pierdut.

Anul 2025 a adus pe scena politică românească evenimente nemaiîntâlnite de la căderea comunismului.

A fost un an al provocărilor extreme: alegeri prezidențiale anulate în mod dramatic, proteste de stradă de amploare, prăbușirea unui guvern și formarea unei coaliții politice neașteptat de largi.

Societatea a fost martora unei lupte pentru integritate democratică, pe fundalul amenințărilor populiste și al dificultăților economice.

Din această furtună politică s-a ridicat un nou președinte – independent de vechile partide – în timp ce forțele extremiste au atins un nivel de influență îngrijorător. Privind spre 2026, România se găsește la o răscruce: va reuși oare clasa politică să consolideze democrația și să răspundă așteptărilor cetățenilor, sau tensiunile vor escalada, alimentând și mai mult curentele radicale? Să trecem în revistă, așadar, ce-a fost în 2025 și să anticipăm ce va mai fi pe parcursul anului politic 2026.

Criza electorală fără precedent în 2025

Ultimele luni din 2024 au pregătit terenul pentru șocul politic al anului 2025. Pentru prima oară în istoria postdecembristă, alegerile prezidențiale au fost anulate de către Curtea Constituțională. În primul tur al scrutinului (noiembrie 2024), scena politică a fost zguduită de surpriza clasării pe primul loc a unui candidat populist de extremă dreapta, Călin Georgescu, care a depășit candidații tradiționali ai PSD și PNL. Rezultatul neașteptat – 22,9% din voturi pentru Georgescu, față de circa 19% fiecare pentru candidatul PSD (Marcel Ciolacu) și candidata USR (Elena Lasconi) – a ridicat imediat suspiciuni de nereguli. Au apărut acuzații grave privind ingerința unui actor străin în campanie și posibila fraudare a votului. Mai exact, serviciile de informații au prezentat dovezi că Georgescu ar fi beneficiat de sprijin subteran din partea Rusiei, incluzând finanțare nedeclarată și utilizarea tehnologiei digitale (inclusiv inteligență artificială) pentru manipularea opiniei publice. De altfel, s-a constatat ulterior că Georgescu raportase oficial zero cheltuieli de campanie, un fapt greu de crezut având în vedere vizibilitatea sa online, ceea ce a întărit bănuielile de finanțare ocultă.

În consecință, cu doar două zile înainte de turul al doilea programat al alegerilor (decembrie 2024), Curtea Constituțională a României a luat decizia șocantă de a invalida alegerile prezidențiale și de a dispune reluarea procesului electoral de la zero. Această hotărâre extraordinară – fără precedent în România – a aruncat țara într-o criză politică profundă, comparabilă ca intensitate cu momentele tulburi de după Revoluția din 1989. Anunțul anulării scrutinului a provocat indignare publică pe scară largă și a polarizat societatea. De o parte, susținătorii candidatului descalificat au denunțat decizia ca fiind “nedemocratică” și dictată de “structurile de putere” îngrijorate de ascensiunea unui outsider. De cealaltă parte, mulți cetățeni s-au bucurat de intervenție, considerând-o o salvare a democrației de influențe străine maligne și de pericolul ca România să alunece spre iliberalism.

Proteste și prăbușirea guvernului Ciolacu

În primele luni ale lui 2025, România a fost zguduită de proteste masive, care au evidențiat clivajele adânci din societate. Începând chiar din decembrie 2024 și continuând până în primăvara lui 2025, zeci de mii de oameni au ieșit în stradă în marile orașe. Două tabere distincte s-au format spontan. Pe de o parte, susținătorii lui Călin Georgescu și ai partidului naționalist AUR (Alianța pentru Unirea Românilor) au organizat mitinguri ample, solicitând reluarea turului al doilea al alegerilor prezidențiale anulate și scandând împotriva a ceea ce numeau “furtul votului” de către “sistem”. Liderul AUR, George Simion, prezent mereu în mijlocul mulțimilor, a alimentat retorica de revoltă, acuzând guvernul și instituțiile statului de subminarea principiilor democratice. Acești protestatari – în mare parte simpatizanți ai curentului naționalist și anti-sistem – cereau de asemenea demisia prim-ministrului Marcel Ciolacu, pe care îl considerau responsabil de “haosul politic” și parte a “clicii” care ar fi oprit ascensiunea lui Georgescu.

De cealaltă parte a baricadei civice, un alt val de proteste – mai redus numeric la început, dar foarte vocal – a venit dinspre societatea civilă pro-democratică: tineri, intelectuali și susținători ai valorilor liberale au ocupat simbolic Piața Universității din București imediat după aflarea rezultatului controversat al primului tur. Ei au scandat lozinci precum „Putin, nu uita, România nu e a ta!” și „Alertă antifascistă!”, făcând direct referire la simpatia declarată a lui Călin Georgescu pentru liderul de la Kremlin și la retorica sa cu tente neofasciste. Acest grup de manifestanți a salutat decizia Curții Constituționale ca pe un act necesar de apărare a democrației împotriva interferenței rusești și a extremismului.

Sub presiunea crescândă a străzii și confruntat cu o situație economică fragilă, guvernul de coaliție PSD-PNL condus de Marcel Ciolacu a început să se clatine. Pe de o parte, premierul și echipa sa erau criticați vehement de protestatarii naționaliști, care îi considerau uzurpatori ai votului popular. Pe de altă parte, opinia publică moderată le reproșa lipsa de vigilență în fața amenințărilor hibride (precum amestecul extern în alegeri) și cerea măsuri rapide pentru restabilirea încrederii în procesele electorale. În acest context tensionat, Marcel Ciolacu – lider al PSD și prim-ministru – a demisionat pe 5 mai 2025, cu doar câteva zile înainte de turul I al noilor alegeri prezidențiale reprogramate. A fost o încercare de a potoli furia străzii și de a evita violențele, dar și o recunoaștere tacită a faptului că guvernul său nu mai avea autoritatea necesară gestionării crizei.

Demisia lui Ciolacu a marcat căderea guvernului și a deschis calea formării unui executiv de avarie. În mod surprinzător pentru unii, figura chemată să preia conducerea guvernului a fost Ilie Bolojan, un politician de orientare liberală (PNL) cunoscut pentru eficiența administrativă din perioada când a fost primar al Oradiei. Ilie Bolojan exercita, în acele luni tulburi, și funcția de președinte interimar al României – el preluase interimatul funcției prezidențiale în februarie 2025, după ce președintele Klaus Iohannis alesese să demisioneze la rândul său cu puțin înainte de expirarea celui de-al doilea mandat. Astfel, Bolojan s-a trezit într-o postură unică: ca președinte interimar, l-a desemnat prim-ministru… pe el însuși, pentru a asigura stabilitatea guvernării până la clarificarea situației politice. Practic, pentru scurt timp, aceeași persoană a îndeplinit cele mai înalte două demnități în stat, o situație neconvențională dar considerată necesară dată fiind urgența momentului.

Noul Guvern Bolojan, instalat rapid cu sprijinul atât al PNL, cât și al PSD (al cărui lider tocmai plecase), a avut un mandat dificil: organizarea alegerilor prezidențiale reluate și calmarea spiritelor în stradă. Numirea lui Ilie Bolojan în funcția de premier a fost un semnal către opinia publică: în fruntea executivului venea un administrator pragmatic, relativ neutru ideologic, perceput ca având “mâinile curate” și fiind orientat spre rezultate concrete. Această mutare strategică a reușit într-o oarecare măsură să dezamorseze protestele cele mai vehemente. O parte a populației – obosită de conflict – a salutat schimbarea de gardă, în speranța unui restart politic.

Alegerea unui președinte independent

În paralel cu frământările guvernamentale, țara s-a pregătit pentru a repeta exercițiul democratic al alegerii președintelui. Alegerile prezidențiale au fost reconvocate în primăvara anului 2025, desfășurându-se în două tururi pe 4 mai (primul tur) și 18 mai (al doilea tur). Campania electorală din scurt a fost una atipică, puternic marcată de evenimentele recente. Călin Georgescu, candidatul care câștigase turul I anulat, a fost exclus din cursă – autoritățile i-au interzis candidatura, fiind începute mai multe anchete penale pe numele său pentru încălcări ale legii electorale și asocierea cu grupări extremiste. În locul lui, tabăra naționalistă l-a promovat pe liderul AUR, George Simion, care și-a asumat el rolul de candidat prezidențial al curentului “anti-sistem”.

Rezultatul primului tur (4 mai 2025) a confirmat forța curentului populist, dar și dorința electoratului de schimbare profundă. George Simion a obținut peste 40% din voturi în turul I – un scor uriaș pentru un exponent al extremei drepte în România – capitalizând atât pe nucleul dur al susținătorilor AUR, cât și pe o parte din electoratul lui Călin Georgescu care s-a transferat către el. Totuși, valul Simion nu a fost suficient pentru victorie din primul tur. Pe locul al doilea, cu circa 21% din voturi, s-a clasat Nicușor Dan, candidând ca independent. Nicușor Dan, cunoscut ca matematician și activist civic, fost fondator al partidului reformist USR, era la acea vreme primarul general al Bucureștiului. El și-a construit campania electorală pe un discurs centrist, pro-european și anti-corupție, prezentându-se drept alternativa moderată atât la vechile partide, cât și la extremismul lui Simion. Faptul că a reușit să intre în turul al doilea – devansând candidații partidelor tradiționale PSD și PNL – a reflectat setea unei părți semnificative a populației pentru fețe noi și pentru o schimbare autentică de paradigmă în politica românească.

Turul decisiv din 18 mai 2025 a fost privit cu sufletul la gură atât în țară, cât și în cancelariile occidentale. Se confruntau două viziuni diametral opuse: populism naționalist vs. reformism centrist. Campania dintre tururi a fost intensă, marcată de dezbateri aprinse și de o mobilizare exemplară a societății civile. Organizațiile neguvernamentale și intelectualii publici au îndemnat lumea la vot, subliniind miza: orientarea democratică și pro-occidentală a României. La rândul său, Simion a încercat să se dezică de eticheta de extremist, adoptând un ton ușor moderat și promițând “vocea poporului” la Cotroceni, fără “conspirații străine”.

Prezența la urne a fost remarcabilă în turul II, semn că românii au conștientizat importanța momentului. În final, Nicușor Dan a fost ales Președinte al României, obținând aproximativ 53,6% din voturi, față de 46,4% pentru George Simion. Victoria lui Dan – devenit astfel al șaptelea președinte al României – a fost întâmpinată ca o mare ușurare  de tabăra democratică și cu felicitări din partea partenerilor europeni, care priveau cu îngrijorare posibilitatea ca un politician eurosceptic și radical să preia frâiele statului. George Simion și-a recunoscut inițial înfrângerea, însă în stilul caracteristic nu a lipsit să alimenteze teoria conspirației: a depus o contestație la Curtea Constituțională, clamând “fraudă electorală în masă”. Curtea a respins însă categoric cererea, validând mandatul lui Nicușor Dan. Astfel, la sfârșitul lunii mai 2025, România avea un nou președinte, independent de marile partide, venit din zona activismului civic și asociat cu speranța regenerării clasei politice.

Alegerea lui Nicușor Dan a fost un moment de cotitură. Pentru prima dată după mulți ani, niciunul dintre vechile partide nu dădea șeful statului – o situație care a forțat recalculări de strategie atât în PSD, cât și în PNL. Popularitatea sa și mandatul primit de la electorat (Nicușor Dan culesese voturi din zone diverse, de la progresiști urbani până la conservatori sătui de corupție) i-au conferit o legitimitate solidă. Rămânea de văzut cum își va exercita noul președinte rolul într-un peisaj politic atât de fragmentat și tensionat.

O nouă coaliție de guvernare – toți contra extremismului

După finalizarea episodului electoral, clasa politică tradițională a trebuit să se replieze rapid pentru a face față amenințării reprezentate de opoziția naționalist-populistă și pentru a guverna eficient într-o perioadă dificilă. Rezultatele alegerilor parlamentare de la sfârșitul lui 2024 lăsaseră Parlamentul într-o configurație delicată: niciun partid nu avea majoritate, iar vechea “Coaliție Națională pentru România” (alianța PSD-PNL formată în 2021) pierduse confortul numeric. PSD se menținuse pe primul loc cu ~22% din voturi, dar în scădere față de alegerile anterioare; AUR devenise al doilea partid ca vot popular (~18%), un salt major; PNL se prăbușise la sub 15%, plătind prețul erodării la guvernare; USR obținuse în jur de 12%, ceva mai puțin ca în trecut; în plus, două noi formațiuni naționaliste și suveraniste, SOS România (condus de senatoarea Diana Șoșoacă) și Partidul Oamenilor Tineri (POT), intrau și ele în Parlament cu scoruri surprinzător de bune (~7% fiecare). UDMR (partidul maghiar) și minoritățile naționale completau tabloul, menținându-și prezența parlamentară pe seama electoratului lor stabil.

În fața acestei fragmentări, alternativa aritmetică la un guvern democratic era una sumbră: o eventuală coaliție a forțelor extremiste (AUR+SOS+POT) sprijinită tacit de nemulțumiți, care însă ar fi izolat România pe plan extern și ar fi generat mari turbulențe interne. Pentru a preveni un asemenea scenariu, partidele pro-europene au ales să îngroape securea războiului (cel puțin temporar) și să se unească într-o formulă largă de guvernare. Astfel, în iunie 2025, s-a parafat un acord de coaliție ce părea de neimaginat cu puțină vreme în urmă: PSD, PNL, USR, UDMR și reprezentanții minorităților au ajuns la un consens pentru a guverna împreună. Practic, aproape întreg spectrul politic parlamentar – exceptând partidele de extremă dreapta – a format o singură tabără la putere, invocând “interesul național” și necesitatea izolării factorilor anti-democratici.

Premierul Ilie Bolojan a rămas în funcție, însă guvernul său a fost remaniat și lărgit pentru a include și tehnocrați sau reprezentanți ai noilor parteneri (USR a primit câteva portofolii ministeriale importante, asumându-și astfel pentru prima dată rolul de partid de guvernământ alături de PSD și PNL). Această coaliție atipică – practic un guvern de uniune națională de facto – a marcat o schimbare majoră în dinamica politică. Mesajul transmis publicului a fost clar: în fața pericolului extremismului și al instabilității, forțele politice responsabile se strâng laolaltă, pun deoparte rivalitățile și încearcă să repună țara pe șine.

Desigur, alianța PSD-PNL-USR-UDMR nu a fost lipsită de tensiuni interne. Dintre partide, USR a făcut cel mai dificil compromis, acceptând să guverneze cot la cot cu adversarii pe care îi criticase dur ani la rând (faimosul slogan din stradă “PSD și PNL, aceeași mizerie” devenind acum stânjenitor pentru miniștrii USR nevoiți să colaboreze cu foștii inamici). Pe de altă parte, includerea USR în guvern a oferit coaliției un plus de credibilitate în fața electoratului reformist și a societății civile, semnalând că agenda anti-corupție și de reformă nu va fi abandonată. Președintele Nicușor Dan – deși oficial independent – a încurajat tacit această extindere a coaliției, el însuși provenind din zona USR și împărtășind multe dintre valorile acesteia. Prezența tuturor marilor partide pro-sistem la guvernare a redus considerabil forța numerică a opoziției parlamentare, lăsând în afara puterii practic doar blocul naționalist (AUR, SOS, POT). Astfel, pe termen scurt, s-a obținut stabilitatea politică necesară pentru a guverna.

Provocări economice și primele măsuri de redresare

Dacă prima jumătate a anului 2025 a fost dominată de criza electorală și de reașezările politice, în a doua jumătate atenția s-a îndreptat tot mai mult către economia României, care dădea semne îngrijorătoare. Țara se confrunta cu cea mai mare deficit bugetar din Uniunea Europeană – peste 9% din PIB – o consecință a anilor precedenți de cheltuieli și a creșterii costurilor cu energia și apărarea (pe fondul războiului din Ucraina). Ritmul de creștere economică încetinise drastic (în 2024 PIB-ul crescuse cu mai puțin de 1%, cel mai slab nivel de după pandemia COVID), iar investitorii începeau să-și piardă încrederea. Imediat după turbulențele politice din primăvară, piețele financiare au reacționat nervos: dobânzile la obligațiunile românești au crescut, iar leul a simțit presiuni. Agențiile de rating au avertizat că, în absența unor corecții bugetare serioase, România risca retrogradarea la categoria “junk”, ceea ce ar fi făcut împrumuturile externe mult mai scumpe.

Guvernul Bolojan, sprijinit de coaliția lărgită, a înțeles că nu poate evita luarea unor măsuri nepopulare de ajustare. Însă, pentru a le face digerabile social, aceste măsuri au fost îmbinate cu altele menite să arate bună-credință și solidaritate din partea clasei politice. După negocieri intense care au durat toată toamna, la finele lui 2025 coaliția de guvernare a anunțat un pachet de decizii cu scop dublu: stimularea economiei și reducerea risipelor bugetare. Printre aceste decizii se numără:

• Creșterea salariului minim pe economie la 4.325 lei (de la 4.050 lei în prezent), începând cu 1 iulie 2026. Anunțul anticipat al majorării a fost făcut pentru a da un orizont de speranță angajaților cu venituri mici, arătând că guvernul nu uită de protecția socială, chiar dacă trebuie strânse curelele fiscal.
• Reducerea subvențiilor acordate partidelor politice din buget cu 10%. Deși organizațiile civice cereau tăieri și mai drastice (minim 30%), gestul are o valoare simbolică importantă: politicienii și-au redus din propriile privilegii, asumând că și partidele trebuie să contribuie la austeritate.
• Reducerea cu 10% a sumelor forfetare primite de parlamentari pentru cheltuieli (birouri parlamentare, deplasări etc.), precum și diminuarea cu 10% a cheltuielilor administrative la nivelul guvernului și ministerelor (cu promisiunea explicită că salariile de bază ale bugetarilor nu vor fi scăzute, economiile urmând a fi făcute din tăierea risipelor și optimizarea aparatului birocratic).
• Modificarea controversatului impozit minim pe cifra de afaceri (IMCA) introdus anterior. Acest impozit – criticat dur de mediul de afaceri pentru că lovea investitorii și companiile mari – va fi redus de la 1% la 0,5% începând cu 1 ianuarie 2026 și eliminat complet din 2027. Premierul Bolojan a recunoscut public că IMCA, deși gândit inițial pentru a spori veniturile statului, risca să alunge investitorii și să inhibe creșterea economică. Atragerea și menținerea investițiilor, a subliniat el, este crucială pentru ca economia să nu intre în recesiune, mai ales într-un context de mare instabilitate regională.

Aceste măsuri au fost integrate în proiectul de buget pentru 2026 și prezentate ca un compromis echilibrat: pe de o parte stimulente pentru economie (reducerea poverii fiscale asupra firmelor, creșterea treptată a veniturilor populației vulnerabile), pe de altă parte reducerea unor privilegii politice și a risipei pentru a mai diminua deficitul. Evident, rămân de luat decizii și mai dificile – este de așteptat ca în 2026 guvernul să abordeze problematica reformei pensiilor speciale și a aparatului bugetar supradimensionat, capitole care apasă greu în cheltuielile statului. Însă până la finalul lui 2025, coaliția a evitat să taie în carne vie în aceste domenii sensibile, preferând pași mai mici, probabil pentru a nu-și antagoniza deodată toate categoriile socio-profesionale (magistrați, polițiști, funcționari publici etc., beneficiari ai pensiilor speciale ori ai posturilor excedentare).

Lupta pentru justiție și reactivarea societății civile

Chiar când părea că spiritele s-au mai liniștit, finalul anului 2025 a readus justiția în prim-planul dezbaterii publice și al nemulțumirilor populare. Un eveniment declanșator a fost publicarea în decembrie a unei anchete jurnalistice explozive de către publicația Recorder, intitulată sugestiv „Justiția capturată”. În acest documentar-investigație, mai mulți magistrați – unii încă în funcție, alții pensionați – au dezvăluit mecanismele subterane prin care o serie de dosare mari de corupție sunt tărăgănate până la prescrierea faptelor, cum judecători integri care insistă pe soluționarea cauzelor sunt marginalizați sau chiar sancționați disciplinar, și cum un grup de interese format din politicieni influenți și oameni din sistemul judiciar ar controla din umbră actul de justiție în anumite cazuri sensibile. Mai mult, investigația a dat nume și prenume: a vizat inclusiv persoane cu funcții de conducere în sistemul judiciar. Un exemplu sonor a fost cazul judecătoarei Lia Savonea (fostă șefă a CSM și ulterior judecător la Înalta Curte), despre care s-a sugerat că a instrumentat salvarea unor politicieni corupți prin tertipuri procedurale. Mărturiile cutremurătoare din interiorul sistemului au zguduit opinia publică, arătând că problemele cronice de integritate și eficiență din justiție sunt departe de a fi rezolvate.

Reacția societății civile a fost promptă. Începând cu 10 decembrie 2025, mii de oameni au ieșit seară de seară în stradă, în București și în marile orașe, pentru a cere independența reală a justiției și eliminarea corupției din sistemul judiciar. Spre deosebire de protestele din primăvară, de data aceasta sloganurile au fost îndreptate nu atât contra unui partid anume, cât contra “mafiei transpartinice” și a complicităților din interiorul instituțiilor. În Piața Victoriei din capitală – locul predilect al manifestanților pro-democrație – oamenii au scandat: „Justiție, nu corupție!”, „Magistrați independenți, nu obedienți!”, „Jos mafia din țară!”, „Fără prescripție pentru corupție!” sau „PNL și PSD, aceeași mizerie!”. S-a cerut explicit demisia ministrului Justiției, Cătălin Predoiu (văzut ca exponent al vechiului mod de a gestiona sistemul, acuzat că tolerează tergiversările și nu face reforme reale). De asemenea, figura judecătoarei care a avut curajul să confirme public autenticitatea dezvăluirilor Recorder – Raluca Moroșanu de la Curtea de Apel București – a devenit un simbol: portrete ale ei au fost afișate la proteste alături de mesajul „Bravo, Raluca! Curaj!”. Mulțimea a aplaudat presa independentă, strigând „Bravo, Recorder!”, semn că investigația respectivă a redat multora determinarea de a nu mai tolera corupția endemică.

Aceste proteste din decembrie 2025, ajunse rapid la a patra, a cincea seară consecutivă, au pus din nou presiune pe autorități. Președintele Nicușor Dan, vizat de scandări care-i cereau să “apere justiția”, a fost nevoit să reacționeze public: a promis că va folosi toate pârghiile constituționale pentru a sprijini epurarea sistemului judiciar de elementele corupte și pentru a impulsiona reformele cerute de cetățeni. De altfel, o bună parte din aceste reforme (precum eliminarea prescripției super-accelerate a faptelor de corupție sau revizuirea procedurilor disciplinare în cazul magistraților) sunt și condiționalități asumate de România prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR). Așadar, guvernanții nu prea au de ales: amânate mult timp, schimbările în justiție devin inevitabile dacă țara dorește să acceseze în continuare fondurile europene și să recâștige încrederea cetățenilor.

Însă, așa cum se întâmplă adesea, reformarea justiției se lovește de rezistența internă a celor vizați. Propriul sistem judiciar a dat semne de nervozitate: la protestele pro-reformă, un contra-protest ad-hoc al unor magistrați și grefieri nemulțumiți de “atacurile la adresa justiției” a avut loc în fața Curții de Apel, încercând să acrediteze ideea că presa și strada exagerează. Mai mult, orice discuție despre pensiile speciale ale magistraților (privilegii financiare văzute de public ca nejustificate) sau despre răspunderea judecătorilor pentru erori intenționate generează reacții vehemente din partea asociațiilor profesionale din domeniu. Astfel, sfârșitul lui 2025 lasă deschisă o întrebare crucială: va reuși voința politică – întărită de susținerea populară – să învingă rețeaua de interese din justiție și să producă reformele așteptate?

Perspective politice pentru 2026

După un an atât de agitat, 2026 se anunță drept un an al încercărilor de consolidare și al testelor de rezistență pentru noile realități politice. Iată câteva direcții majore de urmărit în politica internă a României în anul ce urmează:

Stabilitatea guvernării și testul coaliției largi

Principala întrebare la început de 2026 este dacă mega-coaliția formată din aproape toate partidele parlamentare va rezista în continuare unită. Până acum, dușmanul comun reprezentat de ascensiunea extremei drepte a cimentat această alianță neobișnuită. Atât timp cât amenințarea AUR (și a sateliților săi) rămâne palpabilă, este de așteptat ca PSD, PNL, USR și UDMR să-și mențină parteneriatul, chiar dacă tensiuni există. Niciunul dintre aceste partide nu-și poate permite, în actualul context, să fie perceput drept cel care a spart “barca” și a lăsat țara la mâna populismului. Mai mult, președintele Nicușor Dan, deși formal neutru politic, are tot interesul să medieze și să mențină coaliția stabilă, pentru a-și putea duce la îndeplinire agenda de reforme și pentru a evita haosul guvernamental.

Cu toate acestea, 2026 va supune coaliția la presiuni interne considerabile. Fiecare partid își va dori să-și promoveze propriile proiecte și să-și mulțumească propriul electorat, ceea ce va necesita compromisuri dificile. De pildă, PSD – orientat mai spre stânga și bazat pe un electorat preponderent mai în vârstă și din mediul rural – va insista pe măsuri de protecție socială și va fi reticent față de tăieri de beneficii (cum ar fi reforma pensiilor speciale care ar afecta și foștii demnitari sau clienți politici). USR, dimpotrivă, va împinge pentru reforme dure anti-corupție și pentru reducerea privilegiilor, altfel riscă să-și dezamăgească susținătorii activiști care l-au împins la guvernare tocmai ca să “zguduie” status quo-ul. PNL, aflat la mijloc, va încerca să joace un rol de echilibru, preocupat și să recâștige din prestigiul pierdut – liberalii știu că intrând în umbra PSD în ultimii ani i-a costat electoral, așa că în 2026 probabil vor dori să se remarce prin inițiative liberale (scăderi de taxe, debirocratizare) și prin numirea de oameni competenți în funcții (pentru a repara imaginea șifonată de scandaluri de plagiat sau nepotism din trecut). UDMR, ca de obicei, va avea grijă ca interesele comunității maghiare să fie respectate și își va folosi ponderea în parlament pentru a obține resurse către administrațiile locale din Ardeal. Acest balans fin de interese va trebui gestionat cu abilitate de premierul Ilie Bolojan, cunoscut drept un negociator temperat. Dacă Bolojan va reuși să mențină spiritul de echipă și să împartă echitabil “povara” deciziilor grele între partide, guvernarea va supraviețui. Un pericol ar fi ca unul dintre parteneri să cedeze tentației populiste – de exemplu, dacă PSD ar decide la un moment dat să se retragă și să mizeze pe câștig electoral din opoziție, acuzându-i pe ceilalți de austeritate. Totuși, dat fiind că alegeri generale nu sunt programate decât în 2028, este puțin probabil ca PSD sau alt partid să riște o rupere a coaliției în 2026; ar avea prea mult timp de petrecut eventual în opoziție, permițând AUR să fie principala voce contestatară.

Provocări economice: austeritate cu balans fin

Din punct de vedere economic, 2026 va fi anul deciziilor dificile amânate. Bugetul pe anul acesta va trebui executat cu sfințenie dacă România vrea să-și reducă deficitul sub limite periculoase. Este de așteptat o înăsprire a politicii fiscale: guvernul va continua probabil să identifice zone de risipă unde să taie cheltuieli (în administrația locală supradimensionată, în companiile de stat ineficiente, în schema stufoasă a agențiilor guvernamentale). Deja s-au anunțat reduceri de 10% la cheltuielile din administrația centrală; nu ar fi surprinzător ca în 2026 să vedem chiar comasări sau desființări de instituții publice obscure, ca semnal că se face curățenie. De asemenea, reforma pensiilor speciale va bate la ușă – sub presiunea Comisiei Europene și a angajamentelor din PNRR, coaliția va trebui să găsească o formulă de compromis prin care să reducă povara acestor pensii asupra bugetului și inechitățile flagrante (unde unii pensionari de lux primesc zeci de mii de lei pe lună de la stat). Probabil se va încerca impozitarea mai puternică a pensiilor speciale peste un anumit prag și recalcularea lor pe bază de contributivitate, măsuri care însă vor genera nemulțumiri în rândul magistraților, al foștilor parlamentari, militari și polițiști – categorii foarte influente. Guvernul va trebui să comunice foarte bine aceste reforme, insistând că sunt necesare și inevitabile.

Pe partea veniturilor, dacă creșterea economică va rămâne modestă, executivul s-ar putea vedea nevoit și să majoreze unele taxe sau să elimine facilități fiscale existente. Se discută deja, la nivel de experți, despre lărgirea bazei de impozitare (de exemplu, renunțarea la unele exceptări de TVA, impozitarea proprietăților imobiliare la valoarea de piață, aducerea în impozitare a veniturilor din zona IT care acum sunt scutite etc.). Orice astfel de măsură vine însă cu riscuri politice, deoarece afectează direct anumite grupuri socio-profesionale. În 2026 vom vedea dacă guvernul are curajul să aplice asemenea modificări fiscale. Un test imediat va fi soarta impozitului progresiv – PSD a cochetat mereu cu ideea înlocuirii cotei unice cu un sistem progresiv care să taxeze mai mult veniturile mari, însă PNL și mediul de afaceri s-au opus ferm. Este puțin probabil ca în an pre-electoral (2027 va aduce iar alegeri europene) cineva să se atingă de cota unică de 10% la impozitul pe venit. Însă, taxe pe consum (accize, TVA) ar putea suferi ajustări dacă bugetul o cere și inflația permite.

Societatea va resimți aceste eforturi de redresare financiară. Ne putem aștepta la posibile mișcări sindicale în sectoarele afectate: dacă vor fi înghețări de angajări sau tăieri de sporuri, sindicatele din administrație, sănătate, poliție ar putea declanșa greve sau proteste. De asemenea, sistemul de educație – care a fost aproape de grevă generală în trecut din cauza salarizării – ar putea redeveni vocal dacă promisiuni mai vechi (precum creșteri salariale pentru profesori) sunt amânate. Guvernul va trebui să găsească echilibrul între disciplină fiscală și pace socială. Pe acest fundal, un ajutor ar putea veni dacă economia globală își revine puțin și inflația scade; ar ușura sarcina Băncii Naționale să reducă dobânzile, stimulând investițiile. Dar multe depind și de contextul extern, mai ales de evoluția războiului din Ucraina și a prețurilor la energie. În 2026, România speră să nu mai fie nevoită să intervină cu scheme scumpe de plafonare a prețurilor energiei ca în anii trecuți – ceea ce ar mai elibera din presiunea pe cheltuieli.

Reformele în justiție și anticorupție – momentul adevărului

Poate cea mai mare așteptare a opiniei publice active pentru 2026 este demararea efectiva a unor reforme curajoase în justiție. După scandalul dezvăluirilor de la finalul lui 2025, guvernanții au înțeles că nu mai pot mătura sub preș problemele. Prin urmare, este de anticipat că în primele luni ale anului 2026, Ministerul Justiției împreună cu Parlamentul (unde coaliția deține majoritatea confortabilă) vor iniția pachete legislative menite să îmbunătățească funcționarea sistemului judiciar și să răspundă revendicărilor străzii. Printre posibilele măsuri se discută: eliminarea sau extinderea termenelor de prescripție pentru infracțiunile grave de corupție (astfel încât marile dosare să nu mai poată fi tergiversate până se închid de la sine), revizuirea procedurilor de numire și revocare a șefilor marilor parchete pentru a le asigura independența (poate prin implicarea Președintelui și a CSM într-un echilibru mai bun), întărirea Agenției Naționale de Integritate și a Parchetului European în investigarea faptelor de corupție și fraudă cu fonduri UE, precum și restructurarea Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) – instituție cheie care, conform investigației Recorder, ar fi fost folosită uneori pentru protejarea magistraților corupți și eliminarea celor incomozi. Se vorbește și despre digitalizarea completă a sistemului de management al dosarelor din justiție, astfel încât să existe trasabilitate și transparență sporită, diminuându-se posibilitatea “pierdutului” dosarelor prin sertare.

Președintele Nicușor Dan, care va intra în primul său an calendaristic complet de mandat, are ocazia să-și pună amprenta în acest domeniu: el ar putea convoca consultări cu ONG-urile și asociațiile de magistrați reformiști, ar putea susține public pachetele legislative și, mai important, are un cuvânt de spus în numirile din vârful justiției. Spre exemplu, dacă în 2026 expiră mandatul Procurorului-șef al DNA sau al Procurorului General, Dan are șansa de a numi (la propunerea ministrului Justiției) persoane integre și energice, care să ducă mai departe lupta anticorupție la turație maximă. Societatea civilă va sta cu ochii pe aceste numiri. E de așteptat și o epurare internă: Inspecția Judiciară și CSM ar putea fi obligate, sub presiune publică, să acționeze împotriva unor magistrați implicați în mușamalizări, pentru a recâștiga încrederea oamenilor. Dacă aceste lucruri nu se vor întâmpla, nemulțumirea populară va crește și mai mult. 2026 ar putea vedea proteste continue pentru justiție, dacă reformele trenează sau sunt diluate pe parcurs de politicieni.

Un alt aspect de urmărit este relația dintre DNA/DIICOT și clasa politică. Cu un președinte provenit din zona anticorupție și cu USR la guvernare, e posibil ca parchetele să primească semnalul că au mână liberă să investigheze toate nivelurile. Asta ar putea însemna dosare noi chiar împotriva unor figuri din PSD sau PNL care până acum se simțeau protejate. Toleranța publicului față de corupție e la cel mai jos nivel – orice nou scandal (gen achiziții publice frauduloase sau abuz de funcție) va fi imediat sancționat în stradă și pe rețelele sociale. Așadar, partidele tradiționale fie se autocurăță, fie riscă să piardă și bruma de credibilitate care le-a rămas. 2026 este, din acest punct de vedere, un an decisiv pentru anticorupția românească: ori se relansează serios, cu rezultate concrete (condamnări, recuperări de prejudicii, reforme preventive), ori deziluzia cetățenilor va atinge cote periculoase, ceea ce va alimenta retorica “toți sunt la fel de hoți” a extremiștilor.

Opoziția naționalistă – între izolare și oportunism

În 2026, opoziția parlamentară va fi dominată de AUR și aliații săi ideologici, care rămân în afara cercului puterii. După înfrângerea surprinzător de strânsă din alegerile prezidențiale, George Simion va încerca să mențină vie flacăra susținătorilor săi. Ne putem aștepta ca AUR să continue organizarea de manifestații și caravane prin țară, capitalizând pe orice nemulțumire populară. Dacă guvernul va lua măsuri de austeritate, Simion va fi primul care să strige că “se taie de la popor ca să se acopere furăciunile politicienilor”. Discursul său probabil va combina în continuare elemente naționaliste, eurosceptice și conspiraționiste: va critica Bruxelles-ul dacă vor exista condiții impuse României, va flutura teme identitare (familia tradițională, religia, suveranitatea) ori de câte ori are ocazia, și va acuza coaliția de guvernare că e “o apă și-un pământ”, o înțelegere meschină ca “să-și împartă ciolanul” toate partidele.

Totuși, opoziția radicală are de înfruntat și propriile limite. Pe plan extern, marja de manevră a AUR este redusă: reacția Occidentului față de derapajele din 2025 (inclusiv ingerința rusă dovedită) face ca orice asociere a AUR cu factori pro-Kremlin să fie atent monitorizată. Serviciile de informații românești, împreună cu partenerii NATO, vor sta în 2026 cu ochii pe eventuale finanțări obscure sau campanii de dezinformare venite dinspre Est în sprijinul extremiștilor locali. Dacă astfel de lucruri ies la iveală, AUR ar putea suferi pierderi de credibilitate chiar și la un electorat care până acum i-a fost fidel. Un alt factor este divizarea opoziției naționaliste: pe lângă AUR, avem partidul SOS al Dianei Șoșoacă și POT (Partidul Oamenilor Tineri) condus de Anamaria Gavrilă – formațiuni care, deși ideologic apropiate de AUR, ar putea concura pentru același bazin de votanți. Dacă aceste grupări colaborează inteligent cu AUR, ar putea forma un bloc unitar la viitoarele alegeri, însă ambițiile personale ale liderilor (ex. Șoșoacă are un stil independent imprevizibil) pot la fel de bine să ducă la fărâmițare și rivalități. 2026 va arăta dacă Simion reușește să se impună drept liderul incontestabil al curentului suveranist sau dacă acesta se fragmentează în certuri interne.

Un alt element de urmărit va fi discursul public impus de opoziția extremistă. În 2025, cu întreg scandalul electoral, temele de discuție au fost radicalizate. În 2026, e posibil ca AUR să caute noi subiecte prin care să puncteze: de exemplu, subiectul aderării României la Spațiul Schengen (dacă va mai fi tergiversat de partenerii europeni, AUR va da vina pe “incapacitatea guvernanților de a negocia” sau va resuscita sentimente anti-UE), tema protecției familiei (posibil vor readuce în discuție interzicerea educației sexuale în școli sau opozitia față de drepturile comunității LGBT), sau chiar teme economice simplificate populist (de genul “vindem țara străinilor”, dacă vreo companie de stat va fi listată la bursă sau privatizată parțial). AUR a demonstrat talent în a specula frustrările oamenilor, deci guvernanții ar trebui să comunice transparent și empatic orice măsură, tocmai pentru a nu lăsa un vid umplut de propaganda populistă.

Un scenariu de urmărit: posibile mișcări de stradă inițiate de opoziție. Dacă, de pildă, apar scumpiri bruște la alimente sau energie (chiar și din cauze externe), AUR nu va ezita să cheme lumea la protest sub pretextul “guvernul nu e în stare să protejeze populația”. În 2026, forțele de ordine vor avea de gestionat cu grijă asemenea momente, mai ales dacă printre manifestanți se strecoară elemente violente – risc mereu prezent când situația socială e tensionată. Până acum, protestele anului 2025 s-au desfășurat relativ pașnic, dar nimeni nu-și dorește escaladări necontrolate.

Rolul Președintelui Nicușor Dan

Noul șef al statului are în 2026 șansa și povara de a-și defini direcția și stilul de lider. După ce în 2025 a câștigat încrederea multor oameni prin atitudinea sa modestă și mesajul reformist, Nicușor Dan va fi atent scrutat în acțiunile sale concrete. Constituțional, prerogativele președintelui în România vizează mai ales politica externă, apărarea și medierea internă. Pe plan extern, Dan va continua probabil linia pro-occidentală fermă: apropierea de partenerii din NATO și UE, sprijinul pentru Ucraina în fața agresiunii ruse și eforturile de a asigura securitatea regională. În 2026, ne putem aștepta ca președintele să facă vizite la Washington, Bruxelles și capitale europene, consolidând mesajul că România rămâne un aliat de încredere și că populismul nu a deturnat parcursul țării. Aceasta va conta și pentru investiții: Dan ar putea încerca să joace rolul de ambasador economic, promovând oportunități de afaceri în România (poate organizând forumuri economice, întâlnindu-se cu mari investitori).

Pe plan intern, Nicușor Dan va trebui să-și folosească autoritatea morală și politică pentru a impulsiona schimbările promise. Așa cum s-a menționat, un domeniu-cheie este justiția, unde se așteaptă să fie activ. De asemenea, Dan ar putea lansa inițiative de reformă constituțională sau electorală. 2026 ar fi un an propice pentru a demara discuții despre modernizarea Constituției (având în vedere criza electorală recentă – poate s-ar putea propune clarificarea procedurilor în caz de fraudă masivă, sau separarea alegerilor parlamentare de cele prezidențiale ca să nu mai aibă loc concomitent cu localele și europarlamentarele toate). Un alt subiect ar putea fi reforma administrativ-teritorială – de mult amânată, dar necesară – reducerea numărului de județe sau eficientizarea administrațiilor locale; Nicușor Dan, ca fost primar al Capitalei, înțelege problemele administrației și ar putea convoca un consens politic pe această temă dificilă.

Nu în ultimul rând, președintele are și rolul de gardian al echilibrului între instituții. Dacă apar tensiuni majore în coaliție sau derapaje în actul de guvernare, el va trebui să intervină ca moderator. De exemplu, dacă ar izbucni un conflict între tabăra PSD și tabăra USR în chestiuni de reformă, Dan ar putea chema liderii la Cotroceni pentru consultări, încercând să păstreze cursul comun. Prestigiul de care se bucură îl va ajuta, dar va trebui să fie ferm atunci când e cazul. De modul cum va gestiona aceste situații depinde și capitalul său politic pe termen lung. Să nu uităm că, deși abia ales, în politică timpul trece repede – în 2028 sunt programate din nou alegeri prezidențiale, iar Nicușor Dan probabil va vrea să câștige și al doilea mandat. Astfel, 2026 e momentul în care el trebuie să demonstreze că este un președinte jucător în sens pozitiv, care pune umărul la rezolvarea problemelor, nu doar un observator tăcut.

Societatea civilă și așteptările publice

După experiența dramatică a anului 2025, cetățenii au devenit mult mai implicați și atenți la viața politică. O caracteristică distinctă a perioadei recente este revigorarea societății civile și a presei independente, care s-au dovedit factori esențiali în apărarea democrației. În 2026, este de așteptat ca această implicare să continue. Grupuri civice, ONG-uri, jurnaliști de investigație vor monitoriza atent activitatea guvernului și a parlamentului. Orice tentativă de a deraia reformele sau de a reveni la practicile opace va fi probabil taxată rapid, atât în mediul online cât și în stradă.

Un aspect pozitiv este că opiniei publice pare să-i fi revenit apetența pentru participare. Tinerii în special, care au ieșit masiv în stradă împotriva extremismului și pentru justiție, reprezintă o forță ce nu mai poate fi ignorată. Aceștia vor cere în continuare transparență, meritocrație și modernizare. De exemplu, presiunea pentru digitalizarea administrației și debirocratizare vine puternic dinspre noua generație, care nu mai acceptă vechile cozi și dosare cu șină. Guvernul, dacă e înțelept, va încerca să canalizeze această energie civică în mod constructiv – poate prin programe de consultare publică reală (nu simulat) pe marginea marilor reforme, sau cooptând experți independenți în grupuri de lucru legislative.

Desigur, societatea civilă va sta cu vigilență și împotriva unor posibile derapaje de autoritarism. Chiar dacă de data aceasta pericolul nu mai vine din zona guvernamentală (coaliția actuală neavând tendințe vădite iliberale), rămâne mereu posibilitatea ca, sub pretextul crizei, să se încerce restrângerea unor drepturi. Orice astfel de mișcare (de exemplu, idei de cenzurare a presei sau de control excesiv al internetului sub motivul combaterii dezinformării) ar fi imediat întâmpinată cu proteste și contestată. România lui 2026 pare să fi învățat lecția că democrația nu trebuie luată de-a gata, ci apărată zilnic de cetățeni implicați.

Finalul unui an istoric

Anul 2025 a fost pentru România un revelator puternic al slăbiciunilor, dar și al forțelor sale ca societate. Am asistat la o confruntare acută între vechi și nou, între corupție și integritate, între populism și valori democratice. Din fericire, echilibrul nu s-a rupt: instituțiile fundamentale au rezistat unui șoc electoral grav, vocea străzii a împiedicat derive periculoase, iar forțele politice principale au dat dovadă că pot coopera atunci când miza este însăși stabilitatea țării.

Privind înainte, 2026 se conturează drept anul consolidării și al prefacerilor lente dar necesare. Nu va fi un drum ușor. Guvernanții trebuie să livreze rezultate concrete – de la stabilizare economică la reforme ale justiției – altfel capitalul de încredere câștigat se va pierde. Opoziția naționalistă pândeste orice pas greșit, gata să exploateze nemulțumirile populației. În același timp, așteptările oamenilor sunt mari; există o speranță palpabilă că, după atâta turbulență, clasa politică va maturiza și va face un salt înainte.

În 2026, România se va defini prin alegerile pe care le fac conducătorii săi și prin implicarea continuă a cetățenilor. Dacă reformele vor fi împinse curajos și societatea civilă rămâne vigilentă, democrația românească va ieși întărită, iar fantasmele extremiste vor putea fi ținute la margine. Dacă însă interesele de moment și vechile metehne recidivează, riscul unui recul va crește.

Optimismul rezervat pare totuși justificat:

Lecțiile dure ale lui 2025 nu vor fi uitate curând. România de azi are anticorpii săi democratici activați și a arătat că poate evita prăpastia exact când se afla pe buza ei. Anul 2026 poate fi astfel începutul unei noi etape, în care “ce va mai fi” să însemne o evoluție spre mai bine – cu pași mici, dar siguri – pentru politica internă a României.

Miza nu este doar jocul puterii între partide, ci însuși viitorul societății românești pe termen lung: un viitor ce poate înclina fie spre consolidare europeană și stat de drept, fie – dacă vigilența slăbește – spre incertitudini periculoase.

Totul depinde de acțiunile și responsabilitatea celor implicați, de la lideri și până la cetățeanul de rând. România a dovedit în anul care a trecut că își poate scrie destinul prin voință colectivă; 2026 este ocazia de a continua să scriem această poveste în direcția bună.

Care vor fi marile bătălii ale României în 2026?

• Bătălia pentru bani (bugetul): tăierea deficitului fără să rupi țara în două. Asta înseamnă taxe/încasări mai bune, tăieri de risipă, prioritizări dure și nervi tari.
• Bătălia pentru statul de drept (justiția): prescripții, răspundere, curățenie instituțională, numiri-cheie. Pe scurt: dacă se face reformă pe bune sau iar se dă cu fard peste probleme.
• Bătălia pentru pensii speciale și privilegii: momentul în care coaliția ori lovește în inechități, ori inventează încă o “soluție” care nu schimbă nimic, doar mută vina.
• Bătălia pentru administrație: debirocratizare, comasări, digitalizare reală, eficiență. Dacă rămânem la hârtii și ștampile, ne mănâncă timpul și banii.
• Bătălia pentru stabilitatea guvernării: coaliție mare, orgolii mari. Testul e simplu: rămân împreună când încep deciziile nepopulare?
• Bătălia pentru spațiul public: dezinformare, manipulare, radicalizare. Cine setează agenda și cine îi împinge pe oameni spre isterie sau spre luciditate.
• Bătălia pentru încrederea oamenilor: poate cea mai grea. Dacă 2026 nu livrează rezultate vizibile, curentul anti-sistem se îngrașă și mai mult, indiferent ce sloganuri “frumoase” se rostesc la televizor.

Și cea mai dificilă bătălie, pentru întreaga suflare românească, va fi aceea pentru o conștiință națională constructivă și convergentă pe marile proiecte. Să zicem că ar fi câteva.