România față în față cu catastrofele naturale: mereu nepregătiți, mereu depășiți

La sfârșitul lunii iulie 2025, orașul Broșteni din nordul României a trăit clipe de coșmar sub furia apelor. Ploile torențiale au transformat pârâul Neagra, de obicei liniștit, într-un torent dezlănțuit care a măturat totul în cale.

Viitura formată peste noapte a luat pe sus case, mașini, animale și chiar vieți omenești. Trei persoane și-au pierdut viața la Broșteni, în timp ce aproape 2.800 de localnici au fost afectați de inundații – unii rămași fără adăpost, alții izolați zile întregi fără apă potabilă sau curent electric. Bucăți de mobilier, copaci doborâți și resturi din gospodăriile oamenilor pluteau printre valuri, oferind imaginea unei adevărate apocalipse rurale.

La lumina zilei, dezastrul a fost evident: zeci de case fuseseră luate de viitură sau prăbușite, alte câteva sute inundate și avariate, două poduri distruse, iar kilometri de drumuri acoperiți de mâl și dărâmături.

Autoritățile au fost luate prin surprindere de violența fenomenului.

Digurile abia consolidate pe râul Bistrița și amenajările hidrotehnice inaugurate cu un an în urmă pe pârâul Neagra nu au rezistat presiunii apelor. Un dig nou-nouț, menit să apere comunitatea, a cedat sub forța viiturii, lăsând în urmă un oraș pe jumătate inundat.

În miezul nopții, echipele Inspectoratului pentru Situații de Urgență (ISU) și ale Jandarmeriei au intervenit în grabă: zeci de oameni au fost evacuați cu bărcile, iar alții au fost salvați de pe acoperișurile caselor cu ajutorul elicopterelor MAI. Peste 200 de pompieri din toată țara au fost mobilizați la Broșteni, alături de voluntari, pentru a scoate apa și noroiul din gospodării și a căuta eventuali dispăruți.

Capacitatea de intervenție a statului pusă la încercare

Tabloul de la Broșteni nu este, din păcate, unul singular. Inundațiile masive au devenit aproape o constantă anuală în România, punând la încercare capacitatea de intervenție a statului.

În 2005, viituri succesive au devastat zeci de localități de-a lungul râului Siret, provocând pagube estimate la peste 1,5 miliarde de euro.

Cinci ani mai târziu, în vara lui 2010, alte inundații catastrofale afectau 37 de județe, cu peste 18.000 de oameni evacuați din calea apelor.

Și în 2014, 2020 sau 2023, episoadele de precipitații extreme au generat situații de urgență în diferite regiuni ale țării.

La polul opus, seceta prelungită și valurile de caniculă au pus alte tipuri de probleme, de la recolte distruse la incendii de vegetație, iar unele ierni au adus viscole năprasnice ce au izolat localități întregi.

Astfel, paleta de crize cu care autoritățile se confruntă s-a diversificat, exercitând o presiune constantă asupra sistemului de intervenție. De fiecare dată, autoritățile locale și centrale au fost nevoite să mobilizeze pompieri, armată și voluntari pentru a salva vieți și a limita pagubele materiale.

Experiență și dotări sporite

Cu toate că structurile de intervenție (precum ISU și Departamentul pentru Situații de Urgență) au căpătat experiență și dotări sporite în ultimele decenii, realitatea din teren arată că răspunsul este adesea reactiv, nu proactiv.

Abia după ce dezastrul lovește se văd și deficiențele: lipsa echipamentelor suficiente în anumite județe, dificultăți de comunicare și coordonare în primele ore critice, infrastructură precară care îngreunează accesul echipelor de salvare la comunitățile sinistrate.

În cazul Broșteni, drumurile locale au fost distruse sau blocate de alunecări de teren, astfel că ajutoarele au ajuns cu greu la cei izolați. Satele rămase fără apă potabilă au primit cisterne de urgență abia după câteva zile, timp în care oamenii au fost nevoiți să se descurce cum au putut.

Totuși, trebuie spus că intervenția imediată în situații de urgență s-a îmbunătățit comparativ cu anii ‘90.

Existența unui comandament unificat sub coordonarea DSU (Departamentul pentru Situații de Urgență) asigură trimiterea rapidă a forțelor necesare din județele neafectate către zonele calamitate.

La Broșteni, acest mecanism și-a dovedit utilitatea – pompieri din șase județe au ajutat la efortul de salvare. Solidaritatea națională s-a văzut prin mobilizarea voluntarilor și donațiile de alimente, apă și haine strânse pentru sinistrați.

Cu toate acestea, oricât de profesionist ar fi răspunsul de urgență, el tratează efectele dezastrului, nu și cauzele profunde. Iar aici intervine o istorie a neputinței și a greșelilor repetate.

Cercul vicios al despăduririlor și inundațiilor

Una dintre cauzele majore care agravează efectele fenomenelor meteo extreme în România este despădurirea masivă din ultimele decenii. Pădurile acționează ca un burete natural: rețin apa pluvială, consolidează solul și reduc scurgerile rapide de pe versanți. Atunci când aceste păduri dispar, peisajul rămâne expus în fața torentelor.

Județul Suceava – lovit în această vară de viituri catastrofale – a pierdut mii de hectare de pădure după 1990, adesea prin tăieri ilegale sau prost gestionate.

Imaginile satelitare arată clar situația: doar în zona orașului Broșteni s-au defrișat peste 500 de hectare de pădure din 2001 încoace. Munții goi, transformați în terenuri rase, nu au mai putut tempera șuvoaiele formate de ploile torențiale din iulie 2025.

Localnicii din Broșteni și din comunele învecinate sunt convinși că tăierile ilegale au avut un rol decisiv în dezastrul recent. În apele învolburate au fost observate numeroase trunchiuri de copaci tăiați, bușteni care au lovit podurile și au colmatat albiile, sporind puterea distructivă a viiturii.

Mărturiile vorbesc despre stive de lemn depozitate imprudent chiar pe malurile pâraielor de munte – un accident așteptând să se întâmple. Atunci când puhoaiele au venit, aceste stocuri de lemn au fost antrenate în aval, distrugând totul în cale.

Octavian Berceanu, fost comisar-șef al Gărzii de Mediu, avertiza de mult că practicile din industria forestieră – de la exploatări ilegale până la nerespectarea regulilor de replantare – pun bazele unor dezastre „cu repetiție”.

Plătim prețul defrișărilor inconștiente prin inundații și alunecări de teren tot mai frecvente.

Autoritățile, pe de altă parte, tind să minimalizeze această legătură. Reprezentanții Regiei Naționale a Pădurilor (Romsilva) au susținut că mare parte din resturile de lemn purtate de ape la Broșteni ar proveni din gospodăriile afectate (bucăți de case, garduri, lemn de foc al oamenilor) și nu neapărat din tăieri ilegale.

Este un refren des întâlnit: vina se pasează de la o instituție la alta, iar concluziile rămân în coadă de pește. Între timp, pădurile continuă să cadă sub drujbă, iar la următoarea ploaie torențială povestea se repetă.

Este un cerc vicios în toată regula: când habitatul natural de protecție dispare, catastrofele climatice își fac de cap, aducând distrugeri care împing autoritățile să cheltuiască și mai mulți bani pentru reparații, în loc să fi investit preventiv în protejarea mediului.

Incendii pe fondul secetei și al neglijenței

Opus inundațiilor, dar la fel de devastatoare în contextul schimbărilor climatice, sunt incendiile de vegetație și de pădure. Și la acest capitol, România se confruntă cu o creștere alarmantă a evenimentelor extreme.

Verile tot mai fierbinți și secetoase creează condițiile propice pentru izbucnirea incendiilor pe suprafețe întinse, de la păduri montane până la terenuri agricole.

Anul 2024 a fost un trist record: s-au înregistrat de șapte ori mai multe incendii de pădure decât în anul precedent, doar în primele șase luni!

Direcțiile silvice din sudul și vestul țării (Gorj, Mehedinți, Vâlcea) au raportat sute de focare care au mistuit mii de hectare de litieră și zeci de hectare de pădure propriu-zisă.

Deși pagubele forestiere directe produse de aceste incendii (în volum de lemn pierdut) par moderate la scară națională, efectele pe termen lung sunt grave.

Un incendiu distruge nu doar copacii maturi, dar și puieții și stratul fertil de sol, lăsând terenul expus eroziunii.

În plus, fumul rezultat afectează calitatea aerului, așa cum s-a simțit în vara 2024 când smogul provenit de la incendiile din Carpați a acoperit temporar zone întinse. Iarăși ne aflăm în fața unui paradox al schimbărilor climatice: alternanța între secetă și ploi torențiale – ambele extreme – lovește aceeași regiune la intervale tot mai scurte.

În Dobrogea, de exemplu, după o vară secetoasă cu vegetație pârjolită și focare de incendii greu de controlat, a urmat în toamnă un episod de ploi abundente record (furtuna „Boris” din septembrie 2024) care a provocat inundații severe în județele de pe litoral.

Cauzele incendiilor de vegetație din România sunt, din nou, combinarea nefastă între factorii naturali și factorii umani.

Pe de o parte, temperaturile ridicate și seceta prelungită creează un mediu exploziv – o simplă scânteie poate aprinde un întreg versant uscat.

Pe de altă parte, multe incendii pornesc de la neglijența sau iresponsabilitatea omului: arderea miriștilor scăpată de sub control, focuri de tabără nestinse cum trebuie, țigări aruncate la întâmplare sau chiar acțiuni intenționate (incendieri criminale pentru curățarea terenurilor sau obținerea de masă lemnoasă).

Statisticile Inspectoratului General pentru Situații de Urgență arată că un procent semnificativ din incendiile rurale încep de la instalații electrice improvizate sau sisteme de încălzire defecte – în special în zone izolate, unde oamenii mai recurg la soluții nesigure.

Astfel de incendii de gospodării se pot extinde rapid la vegetația din jur, mai ales în perioade de secetă.

Confruntată cu flăcări necruțătoare, capacitatea de intervenție a statului se află iarăși la limită. Pompierii militari, ajutați uneori de armată și de voluntari, se luptă în fiecare vară să stingă zeci de focare simultan. Lipsa dotărilor moderne – precum avioane și elicoptere specializate în stingerea incendiilor de pădure – face ca unele intervenții să fie anevoioase și periculoase.

Abia recent autoritățile au început demersurile pentru achiziția de aeronave de stingere, după ce au văzut cum alte țări (Grecia, de exemplu) se confruntă cu dezastre și mai mari.

Până atunci, rămânem vulnerabili: un lanț al slăbiciunilor unde clima extremă aprinde scânteia, iar neglijența umană o transformă într-un infern.

Fără asigurare, dar cu așteptări de ajutor

Fie că vorbim de case luate de ape sau de locuințe mistuite de flăcări, de fiecare dată după o calamitate naturală se pune problema despăgubirilor și reconstrucției.

Iar aici iese la iveală o altă vulnerabilitate a societății românești: foarte puțini proprietari își asigură locuințele, dar aproape toți așteaptă ca statul să le acopere pierderile.

Deși există o lege care obligă fiecare proprietar să încheie anual o poliță PAD (polița de asigurare obligatorie împotriva dezastrelor naturale), gradul de conformare este extrem de scăzut. În 2024, o analiză arăta că doar 20-25% dintre locuințele din România aveau o astfel de asigurare în vigoare.

Cu alte cuvinte, 4 din 5 case nu sunt protejate financiar în caz de cutremur, inundație sau alunecare de teren. Prin contrast, media în țările vest-europene trece de 60%.

Consecințele acestei situații devin evidente imediat după dezastru.

Oamenii rămași pe drumuri își îndreaptă speranțele către ajutoarele guvernamentale sau donațiile publice, neavând o plasă de siguranță proprie. Guvernele, la rândul lor, se văd presate moral (și politic) să aloce fonduri de urgență pentru sinistrați, chiar dacă legea ar spune că cei neasigurați nu ar trebui despăgubiți pentru bunurile pierdute.

În practică, de fiecare dată se găsesc sume din fondul de rezervă al Executivului sau din bugetele locale pentru a oferi oamenilor materiale de construcție, sume forfetare pentru reconstrucție sau scutiri de impozite.

De exemplu, după inundațiile din 2005, statul român a cheltuit echivalentul a aproape 750 de milioane de euro pentru refacerea infrastructurii și ajutorarea populației (pe lângă ajutoarele internaționale primite). Un efort similar, de peste 800 de milioane de euro, a fost necesar și în urma viiturilor din 2010.

Acest tip de reacție ad-hoc menține însă un cerc vicios al iresponsabilității colective.

Proprietarii nu se asigură deoarece au așteptarea tacită că “oricum o să ne ajute statul dacă e necaz”. Iar autoritățile confirmă această așteptare atunci când scot bani de la buget după fiecare dezastru, în loc să insiste pe respectarea legii asigurărilor obligatorii.

Mai mult, primăriile – care ar trebui să aplice amenzi celor fără poliță PAD – fie nu au baza de date, fie evită să își sancționeze propriii cetățeni. Rezultatul? România intră nepregătită financiar în fiecare nou sezon de calamități.

Bugetul public devine asiguratorul de facto al tuturor, deși nu are resurse nelimitate. În cazul unui cutremur major sau al unui fenomen climatic extrem de amploare, pagubele ar putea depăși cu mult posibilitățile statului de a despăgubi populația. Ar fi un dezastru economic de proporții, care s-ar adăuga peste cel umanitar.

Educația preventivă și responsabilizarea cetățenilor rămân deocamdată la un nivel scăzut.

Puțini știu, de pildă, că ajutoarele guvernamentale post-dezastru (când se acordă) acoperă doar nevoile de bază temporare – hrană, cazare provizorie – dar nu și reconstrucția integrală a casei. Chiar și așa, mentalitatea generală nu se schimbă ușor. “Las’ că merge și așa” pare să fie motto-ul periculos în fața riscurilor naturale, o miză pe noroc combinată cu speranța în ultimă instanță că “statul are grijă”.

Iresponsabilitate politică și erori repetate

În spatele acestor neajunsuri – fie că vorbim de tăieri ilegale de păduri, de management defectuos al apelor sau de nerespectarea legilor – stă adesea iresponsabilitatea politică.

Decidenții, la nivel local și central, au partea lor de vină pentru modul în care România face față (sau nu face față) catastrofelor naturale.

Problema nu este că n-am avea planuri și strategii; dimpotrivă, pe hârtie există tot felul de “strategii naționale de management al riscurilor”, “planuri de prevenire a inundațiilor” sau “programe de adaptare la schimbările climatice”. Însă punerea lor în practică lasă de dorit, blocată de indolență, interese meschine sau pur și simplu de nepăsare.

Cazul digului rupt la Broșteni este grăitor.

Lucrarea fusese finalizată cu surle și trâmbițe în 2024, menită să protejeze comunitatea de exact genul de dezastru care s-a întâmplat în 2025. Faptul că un proiect nou a cedat atât de ușor ridică semne de întrebare serioase: a fost subdimensionat digul? s-au făcut economii la materiale? proiectarea a ignorat scenariile unor viituri extreme?

Oricare ar fi răspunsul, vorbim despre un eșec de management și de supraveghere tehnică. Astfel de eșecuri nu sunt rare. Se investesc bani în lucrări de infrastructură de protecție, dar ele nu sunt întreținute sau verificate periodic; când vine urgia, se descoperă fisuri la propriu și la figurat. Iar după aceea, soluția preferată de politicieni e să dea vina pe natura excesivă, spunând că “a plouat cu cantități record, n-am avut ce face”.

Sigur, fenomenele meteo extreme chiar sunt tot mai frecvente – dar asta era de așteptat și trebuia luat în calcul.

Iresponsabilitatea se manifestă și prin urbanism haotic și nerespectarea reglementărilor.

Deși Apele Române și DSU recomandă insistent să nu se construiască în zone inundabile, în realitate s-au dat nenumărate autorizații pentru case ridicate chiar pe malul apelor sau în luncile râurilor.

Când acele zone sunt inevitabil inundate, proprietarii cer despăgubiri și autoritățile “descoperă” tardiv că nu trebuiau lăsate construcții acolo. La fel se întâmplă și cu locuințele ridicate fără respectarea normelor antiseismice, cu rețelele electrice improvizate tolerate de primari, cu tăierile de copaci trecute cu vederea de politicieni influenți.

Toate acestea sunt bombițe cu ceas care, în momentul unui hazard natural, amplifică pagubele.

Corupția și clientelismul politic joacă și ele un rol nefast.

Dacă în spatele tăierilor ilegale de păduri stau adesea rețele bine conectate la factorul politic (baroni locali, firme “de casă” ale unor oameni importanți), cum ne putem aștepta ca supravegherea forestieră să fie eficientă? Dacă recepția lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor se face superficial sau cu indulgență pentru vreun constructor agreat, cum să avem infrastructură de protecție solidă?

Exemple concrete au tot apărut în investigații de presă: drumuri și diguri refăcute după inundații, dar prost executate, care la următoarea viitură se fac din nou zob; bani europeni alocați pentru sisteme de management al inundațiilor, cheltuiți pe studii și hârtii, cu progres infim în teren.

Între timp, schimbările climatice accelerează.

Specialiștii ne avertizează că ce e mai rău poate încă nu a venit: valurile de căldură din 2024 au fost cele mai intense de până acum, dar trendul se menține crescător. Secetele lungi vor alterna cu episoade de ploi violente, punând la grea încercare infrastructura și ecosistemele noastre.

Dacă factorul politic nu iese din logica electorală pe termen scurt, riscăm ca lupta cu natura dezlănțuită să devină tot mai inegală. Cu fiecare pădure tăiată fără discernământ, cu fiecare lege bună rămasă neaplicată, vulnerabilitatea noastră crește.

Spre o schimbare de paradigmă

„România față în față cu catastrofele naturale” este mai mult decât un titlu de analiză – este realitatea prezentului și, probabil, a viitorului apropiat. În fața forțelor naturii amplificate de schimbările climatice, vechile metehne nu mai pot continua. Istoria neputinței poate fi însă transformată, dacă se acționează inteligent și responsabil. Ce e de făcut?

• Prevenția trebuie să devină prioritară: oprirea defrișărilor ilegale și împădurirea zonelor vulnerabile ar reda naturii capacitatea de a ne apăra la rândul ei. Investițiile în infrastructura de protecție (diguri, sisteme de drenaj, amenajări torenți) trebuie gândite pe termen lung și adaptate noilor realități climatice, nu doar cârpeli temporare.
• Schimbarea de mentalitate, la fel de vitală: atât la nivelul populației, cât și al autorităților. Fiecare cetățean are responsabilitatea de a-și reduce riscurile – prin asigurarea propriei case, prin construirea acesteia conform normelor, prin respectarea indicatoarelor de pericol. Nu ne mai putem permite luxul ignoranței voluntare. La nivel politic, transparența și corectitudinea trebuie să înlocuiască calculele electorale atunci când vine vorba de siguranța oamenilor. Autoritățile locale nu ar trebui să mai închidă ochii la construcții ilegale sau la tăieri abuzive, iar cele centrale să nu mai întârzie reformele structurale în domeniul mediului și al situațiilor de urgență.
• Educația și spiritul comunitar: O populație informată despre riscurile din zona în care trăiește va ști cum să reacționeze și ce măsuri să ia înainte, în timpul și după dezastru. Iar comunitățile solide, cu oameni care se ajută reciproc, pot face diferența între tragedie și reziliență. Am văzut la Broșteni voluntari veniți din toată țara să dea o mână de ajutor unor străini; acest spirit trebuie cultivat și organizat.

Lupta cu furia naturii va fi întotdeauna dificilă, uneori nedreaptă – dar nu este una pierdută din start.

România poate rupe cercul vicios al distrugerilor repetate dacă își învață lecțiile fiecărei catastrofe. Fiecare viitură, fiecare incendiu sau cutremur ar trebui să determine acțiuni concrete: de la plantarea unui copac, la adoptarea unei legi mai bune, până la conștientizarea faptului că suntem cu toții parte a aceleiași soluții. Doar așa imaginile apocaliptice de la Broșteni și din alte locuri greu încercate vor deveni, în timp, simple amintiri dintr-un trecut de care am reușit să ne desprindem.