România la răscruce: deschidem statul sau apărăm sinecurile. Apelul către profesioniști e un test de maturitate națională

Avem momente (rare) în politica românească în care cineva spune, fără floricele inutile, un adevăr simplu și incomod. Apelul vicepremierului Oana Gheorghiu către profesioniștii din mediul privat și societatea civilă intră fix în această categorie: dacă nu veniți voi, vin tot ei. Și „ei” nu sunt niște figuri abstracte, ci exact rețeaua de sinecuriști, pile și administratori de hârtie care au ținut companiile de stat în comă controlată timp de decenii.

Direcția e bună. Extrem de bună.

Tocmai de aceea va fi criticată isteric de tot ce înseamnă „ghilimele politice”: partide care vor reformă, dar numai dacă nu schimbă nimic; lideri care iubesc competența, dar doar la alții; specialiști de televiziune care nu pot administra nici măcar o tonetă cu înghețată fleșcăită, dar au opinii ferme despre guvernanță corporativă.

Deschiderea selecțiilor: cheia care sparge cercul vicios

Mesajul central este brutal de clar: selecțiile pentru consiliile de administrație ale companiilor de stat sunt deschise, criteriile sunt publice, iar monitorizarea este externă, prin AMEPIP. Cu alte cuvinte, nu mai vorbim despre „ne-am pus omul”, ci despre „vino și demonstrează că ești mai bun”.

Aici apare ruptura de mentalitate.

Pentru că România are o problemă structurală: oamenii competenți au fost dresați, ani la rând, să stea departe de stat. Statul era toxic, murdar, controlat politic. Rezultatul? Exact ce spune Gheorghiu: dacă spațiul rămâne gol, se va umple automat cu cei din sistem. Sistemul urăște vidul mai mult decât urăște competența.

De ce urlă deja „reformatorii de serviciu”:

Critica va veni din trei direcții previzibile:

Prima: „E o farsă, tot ei câștigă”. Da, există acest risc. Dar alternativa care e? Să nu încerci nimic și să păstrezi certitudinea eșecului? Reforma nu e un act de magie, e un proces de uzură. Îi scoți pe unii, îi înlocuiești cu alții, mai buni, și repeți. Cine vrea garanții absolute, de fapt vrea status quo.

A doua: „De ce să ne ducem noi acolo?”. Pentru că exact asta e miza. Statul nu se reformează singur, din interior, ca prin minune. Are nevoie de sânge proaspăt. Dacă profesioniștii rămân pe margine, comentând ironic pe Facebook, atunci nu sunt cu nimic mai buni decât sinecuriștii pe care îi critică.

A treia: „E prea lent”. Evident că e lent. Mandatele expiră în 2027–2028, nu mâine dimineață. Reforma accelerată, cu toporul, produce haos juridic și contra-reforme. Ce propune Guvernul e plictisitor, tehnic, etapizat. Exact genul de reformă care funcționează, dar nu dă bine la talk-show.

Consiliile de administrație: miza reală, nu decorul

Un punct esențial, aproape ignorat în scandalul mediatic: reducerea numărului de membri din CA-uri. De la 9–12 la 3–5. Asta nu e cosmetică. Asta e dinamită pusă sub rețelele de influență. Mai puține locuri înseamnă mai puține sinecuri. Mai puțini oameni înseamnă responsabilitate mai mare pentru fiecare decizie.

În trecut, multe consilii de administrație erau, practic, cluburi de venit suplimentar. Oameni trimiși de ministere, fără expertiză reală, dar cu carnetul potrivit. Rezultatul? Companii care „existau” doar pe hârtie, pierderi cronice și o administrație paralizată de non-decizie.

Când Gheorghiu spune că „cheia reformei unei companii de stat este calitatea consiliului de administrație”, spune un adevăr pe care politicienii îl evită de obicei. Directorii vin și pleacă. Consiliile definesc direcția.

Elefantul din cameră: cele 185 de companii-fantomă

Aici intrăm pe un teren minat. Aproximativ 185 de companii de stat inactive. Fără angajați. Fără activitate. Doar „atârnate în documente”. Acesta nu e doar un detaliu administrativ. E simptomul unei patologii vechi: statul care nu știe să-și închidă propriile eșecuri.

Curățenia anunțată – închideri, comasări, reduceri – va declanșa un scandal monstru.

Pentru că fiecare companie fantomă are o poveste, un protector, un mic ecosistem de interese. Portbagaje, damigene, gustărici cu șorici. Dar comparația cu alte state e devastatoare: România are de cinci ori mai multe companii de stat decât țări comparabile. Asta nu e mândrie națională, e balast.

De ce apelul acesta e un pariu riscant, dar necesar

Oana Gheorghiu a spus ceva ce rar auzim: reforma depinde de societate. Nu doar de Guvern, nu doar de legi, nu doar de agenții. De oameni reali, care acceptă să intre într-un sistem dificil și să-l schimbe din interior.

Da, există riscul ca primii ani să fie dezamăgitori.

Da, vor exista rateuri.

Da, unii „din sistem” vor mai scăpa printre filtre.

Dar alternativa e să declarăm reforma imposibilă și să continuăm dansul macabru al administrării incompetente.

Testul nu e pentru Guvern, ci pentru noi

Această reformă nu e un test de imagine pentru Guvern. E un test de maturitate pentru societatea românească. Dacă oamenii competenți vor prefera să stea pe margine și să râdă amar, atunci sistemul va câștiga din nou. Dacă, însă, măcar o parte din ei vor intra în joc, lucrurile se pot schimba real.

Sistemul știe să se apere. Asta o știm deja. Întrebarea e dacă societatea știe, în sfârșit, să atace inteligent.

Cum vor critica cei din Sistem inițiativa vicepremierului:

Îi vezi deja cum își ascut dinții. Critica „sistemului” la invitația asta va veni pe mai multe canale, fiecare cu parfumul lui: un pic de moralism de mucava, un pic de cinism, un pic de „noi știm mai bine”, plus o doză sănătoasă de insinuare. Uite cum ar arăta, realist, arsenalul lor:

1) „Blaturi cu ‘adevărații profesioniști’” – adică profesioniștii lor

Asta e varianta premium: nu atacă ideea selecțiilor, ci spun că e o „regie”.

• „Se fac concursuri, dar câștigătorii sunt deja aleși.”
• „E o listă scurtă, se știe cine intră, restul sunt decor.”
• „Au ei profesioniștii lor, cu CV-uri lustruite și recomandări grele.”

Aici e șmecheria: nu mai contează dacă procesul e corect sau nu. Ei mută discuția în zona suspiciunii totale, ca să paralizeze oamenii competenți înainte să apuce să aplice. Scopul nu e să demonstreze ceva, ci să bage îndoială: „nu te duce, frate, e aranjat”.

2) „Vin ăștia din privat să fure” – clasicul „toți sunt hoți, deci stai acasă”

Asta e varianta populistă, perfectă pentru talk-show-uri și comentatori de Facebook.

• „Privații sunt lupi, vor căpușare.”
• „Vin cu firmele lor, cu subcontractări, cu consultanțe.”
• „Au fost în privat, deci sigur au interese.”

E un mecanism de apărare genial de pervers: dacă reușești să convingi publicul că orice competență e suspectă, ai anulat avantajul competenței. În mod ironic, tocmai sinecuristul mediocru pare „mai curat”, că e prea incompetent ca să poată fura sofisticat. În realitate, ăsta e un atac direct la ideea de merit: „nu veni, că te murdărim din start”.

3) „Habar n-au cum merge treaba la stat” – traducere: n-au vocabularul șpăgii

Aici intră argumentul „tehnic” al sistemului, cu aer de realism administrativ:

• „Nu înțeleg procedurile.”
• „Nu știu legislația achizițiilor.”
• „Nu știu circuitul documentelor.”
• „Nu rezistă presiunii.”

În subtext, fix ce ai spus tu: nu știu lanțul informal, nu înțeleg cine sună pe cine, cine „rezolvă”, cine „dă ok”, cine „ține în sertar”. Sistemul va prezenta asta ca pe o competență necesară: „statul e complicat”. Când, de fapt, adesea e complicat tocmai pentru că a fost construit să fie complicat, ca să încapă intermedierea.

4) „O să fie manipulați, că sunt naivi” – scuza ideală ca să-i discreditezi

Altă variantă foarte folosită: nu îi atacă drept corupți, îi atacă drept proști.

• „Vin cu bune intenții și pleacă scârbiți.”
• „N-au anticorpi la sistem.”
• „Îi fac praf băieții deștepți.”

E o profeție autoîmplinită: dacă repeți suficient de mult că oamenii competenți vor eșua, îi descurajezi să vină. Și, în același timp, te declari invincibil: „noi suntem vechi, știm terenul”.

5) „Sunt activiști, ONG-iști, ideologi” – adică „nu sunt ai noștri”

Asta e critică politizată, utilă când vrei să dai senzația că selecțiile sunt „capturate”.

• „Vin activiști să facă reeducare.”
• „Vin să impună agende.”
• „Vin pe filiere externe.”

E un glonț bun pentru publicul anti-„influențe”, dar și pentru partidele care vor să-și păstreze monopolul asupra numirilor.

6) „E o diversiune, o cosmetizare” – varianta cinică, cu miros de superioritate

Aici intră cei care vor să pară inteligenți, dezabuzați, „deasupra”.

• „Schimbi CA-ul, dar directorii rămân.”
• „Schimbi oameni, dar sistemul te mănâncă.”
• „E praf în ochi pentru Bruxelles.”

Are o parte de adevăr (uneori), dar e folosită ca armă de blocaj: dacă totul e inevitabil corupt, de ce să încerci?

7) „Nu aveți ce căuta, e treabă de stat” – feudalii

Asta e mentalitatea de castă, spusă rar explicit, dar prezentă mereu:

• „Statul nu e pentru amatori.”
• „Nu e companie privată.”
• „Noi avem experiență instituțională.”

În traducere: „e moșia noastră”. Exact genul de frază care a ținut România în loc.

Și care e miezul, de fapt?

Sistemul va încerca să obțină un singur lucru: să-i facă pe cei competenți să nu vină.
Nu contează argumentul: „blat”, „furt”, „naivitate”, „incompetență”, „ideologie”. Important e efectul.

Va urma un concert de guițături administrativ-patriotice, pe toate frecvențele.

Câteva mii de indivizi care trăiesc exclusiv din membership-ul în consilii de administrație vor descoperi, brusc, că statul e în pericol, că „experiența instituțională” e sacră și că fără ei se stinge lumina în țară.

Sinecuristul românesc e, prin definiție, policalificat: azi expert în energie nucleară, mâine strateg în transporturi, poimâine consultant în mașini de găurit ciorapi – totul cu aceeași gravitate de CV umflat cu pompa și aceeași lipsă de rușine.

În culise, vor curge lacrimi, memorii, avertismente apocaliptice și „analize” menite să salveze exact ce trebuie salvat: propriul venit.

De fapt, vicepremierul tocmai a apăsat pe trăgaciul unei bătălii crâncene, în care nu se luptă pentru reformă în general, ci pentru supraviețuirea unei caste care știe un singur lucru cu adevărat: să stea pe scaun și să încaseze.