România nu are o problemă cu datoria. Are o problemă cu traiectoria

România nu este o țară supraîndatorată. Cel puțin nu încă. Cu o datorie publică situată la puțin peste 57% din PIB în 2024, statul român se află sub media zonei euro și mult sub nivelurile atinse de economii precum Grecia, Italia sau Franța. Cu toate acestea, datele recente ale Fondului Monetar Internațional indică o schimbare de fond, mai puțin vizibilă în dezbaterea publică: nu nivelul datoriei devine problema, ci direcția în care aceasta se îndreaptă.

Potrivit celui mai recent raport World Economic Outlook, datoria publică a României este estimată să crească constant în fiecare an până la finalul deceniului, urmând să ajungă la aproape 70% din PIB în 2030. Proiecția FMI nu indică o explozie a datoriei, ci o acumulare lentă, dar neîntreruptă — un tip de evoluție care, istoric, a pus presiune pe multe economii înainte ca problemele să devină vizibile.

De la stabilitate la pantă ascendentă

Între 2021 și 2023, datoria publică a României a fost relativ stabilă, oscilând în jurul valorii de 51–52% din PIB. Această perioadă a creat impresia unei ancore fiscale, într-un context regional și european complicat. În 2024 însă, dinamica s-a schimbat brusc: datoria a sărit la 57,4% din PIB, o creștere de peste cinci puncte procentuale într-un singur an.

De aici înainte, potrivit estimărilor FMI, creșterea nu mai este abruptă, ci constantă: peste 61% în 2025, 64% în 2027, 66% în 2028 și aproape 70% la finalul orizontului de prognoză. Este exact tipul de evoluție care nu produce alarme imediate, dar care reduce treptat spațiul de manevră al statului.

07:18, 16.10.2025 • Internațional

Avertismentul dur al FMI: Redresare în zona euro, dar cu riscuri ridicate. Franța se clatină. Ce țară trage Europa în sus

10:23, 14.10.2025 • Finanțe

Împrumutăm sau ne prăbușim: de ce România nu poate supraviețui fără banii altora

Datoria care nu se simte, dar se adună

O datorie publică nu devine periculoasă atunci când crește într-un an prost, ci atunci când crește în fiecare an, indiferent de context. Acesta este semnalul discret din datele FMI: extrapolarea politicilor fiscale curente sugerează o deteriorare graduală a poziției bugetare, fără o corecție clară în perspectivă.

Cu alte cuvinte, România pare să se împrumute nu pentru a gestiona o criză punctuală, ci pentru a susține cheltuieli structurale. Într-un astfel de scenariu, problema nu este costul imediat al datoriei, ci ce se întâmplă atunci când apare următoarea criză — economică, geopolitică sau socială — iar nivelul de pornire este deja mai ridicat.

Estul încă rezistă, dar diferențele se văd

În context regional, România rămâne în zona economiilor relativ puțin îndatorate. Bulgaria are o datorie estimată la puțin peste 40% din PIB în 2025, Cehia la 53%, în timp ce Polonia se apropie de 74%. Regiunea Europei Centrale și de Est continuă să fie una dintre cele mai prudente fiscal din Uniunea Europeană, însă FMI observă că tendința de creștere este generalizată.

Diferența este că unele state pornesc de la niveluri mult mai joase sau beneficiază de cadre fiscale mai rigide. Bulgaria, de exemplu, a menținut decenii la rând o disciplină bugetară strictă, într-un regim de consiliu monetar care a limitat derapajele. România nu are un astfel de mecanism de constrângere.

Lecția Vestului: nu cât, ci de ce

La celălalt capăt al spectrului se află statele vest-europene cu datorii publice foarte ridicate. Grecia rămâne peste 140% din PIB, Italia aproape de 137%, iar Franța a depășit pragul de 100%. Aceste niveluri reflectă nu doar crize succesive, ci și presiuni demografice, sisteme sociale costisitoare și rigidități fiscale acumulate în timp.

Paradoxal, aceste țări pot susține datorii mari tocmai pentru că au economii mature și piețe financiare profunde. România nu se află în aceeași categorie. Pentru economiile emergente, creșterea datoriei este tolerată atât timp cât direcția este clară și credibilă. Când direcția devine permanent ascendentă, toleranța scade.

O problemă de timp, nu de prag

Pragul de 70% din PIB nu este un zid. Nu declanșează automat o criză și nu transformă datoria într-o povară insuportabilă peste noapte. Este însă un prag psihologic și un semnal pentru investitori, agenții de rating și instituțiile internaționale.

În acest sens, datoria publică a României seamănă mai degrabă cu un ceas decât cu o bombă: nu explodează, dar ticăie. Cu fiecare an în care crește fără o corecție clară, timpul de reacție al statului se reduce.

România nu are astăzi o problemă cu datoria. Are însă o problemă cu faptul că aceasta nu mai stă pe loc. Iar în economie, direcția contează uneori mai mult decât nivelul.