Ruina rugby-ului românesc: 8-70 nu e un scor, e un verdict

Înfrângerea drastică suferită de România în fața Uruguayului, scor 8-70, este simptomul unui sistem aflat în putrefacție, un moment de răscruce care ar trebui să provoace o trezire brutală, nu doar în rândul Federației, ci și al celor care mai speră într-un viitor pentru rugby-ul românesc.

Dezastrul din teren nu poate fi justificat doar prin lipsa unor titulari sau prin problemele de formă fizică ale jucătorilor. România a fost net inferioară în toate aspectele jocului: de la organizare tactică și pregătire fizică, până la execuție tehnică și reacție psihologică. Echipa a părut lipsită de energie și concentrare încă din start, cu o defensivă haotică și un joc lipsit de coordonare sau inițiativă. Absența placajelor ferme, a reacțiilor rapide și a oricărei forme de coeziune trădează o stare generală de nepregătire, care nu poate fi ignorată.

Desigur, lipsa mai multor jucători importanți, inclusiv a unor internaționali recenți, a influențat nivelul general al prestației. Însă și această situație ridică semne de întrebare: retragerile motivate neclar, unele chiar suspect de tăcute, indică o ruptură între nucleul de bază al lotului și actuala conducere tehnică. Într-un sport în care angajamentul față de echipă este esențial, astfel de absențe nu pot trece neanalizate.

Problema este profund structurală. Nu poți construi o echipă națională competitivă când ai un campionat intern cu doar câteva echipe active, lipsit de concurență, presiune și progres. Nu poți avea performanță fără un sistem solid de selecție, care să pornească de la copii, să se extindă la juniori și să ducă în mod firesc la seniori. Astăzi, tinerii talentați nu au unde să se formeze, iar rugbiștii de perspectivă sunt înghițiți de un sistem care le oferă doar dezamăgiri și salarii neplătite.

Federația, în loc să construiască un plan pe termen lung, a preferat soluții de avarie: naturalizări grăbite, selecții discutabile și o atitudine de neimplicare totală în ceea ce privește dezvoltarea de jos în sus. O națională nu se face pe hârtie, ci în ani de muncă constantă, disciplină, investiții în infrastructură și formatori de calitate. Nu poți spera la progres când strategia se rezumă la „să nu primim mai mult de 70 de puncte”.

Înfrângerea cu Uruguay este, de fapt, o înfrângere a întregului sistem. Nu doar sportivii sunt de vină – chiar dacă prestația lor a fost slabă și atitudinea reprobabilă. Vinovat este și contextul în care acești jucători sunt crescuți: lipsa investițiilor, haosul din structurile de conducere, lipsa unei viziuni reale și implicarea politicului în deciziile sportive.

Antrenorul David Gérard a venit în România cu un proiect. Dar un om, oricât de bun ar fi, nu poate lupta de unul singur împotriva indiferenței cronice. Când nu ai jucători de calitate, când accidentările îți golesc lotul și când cei valizi par mai degrabă resemnați decât motivați, atunci este clar că problema nu e în vestiar. E la vârf.

Ce urmează?

Urmează ceea ce ar fi trebuit să înceapă acum 10 ani: o reformă profundă, fără compromisuri. O ruptură totală de politic, o reconstrucție a bazei – de la mini-rugby la U20. Trebuie sprijinită apariția de francize regionale, relansarea campionatului național, susținerea liceelor sportive și investirea în antrenori dedicați. Tricoul României nu poate deveni un premiu pentru simulare, ci trebuie să fie un simbol pentru excelență și caracter.