„Să-l am la mână pe Bolojan”. Despre stenograme, insinuări și reflexele murdare ale politicii românești

Scandalul declanșat de stenogramele DNA în care apare numele avocatei Adriana-Mihaela Georgescu nu este, în fond, despre o mită, o campanie sau o rețea improvizată de trafic de influență. Este despre cum funcționează politica românească atunci când simte miros de sânge. Și, mai ales, despre cum adversarii – inclusiv cei din interior – folosesc o anchetă penală pentru a planta, discret și persistent, ideea de vinovăție prin asociere.

Formula „să-l am pe Bolojan la mână” este nucleul simbolic al acestui episod.

Nu pentru că ar demonstra ceva juridic, ci pentru că activează exact tipul de suspiciune care se propagă cel mai ușor în spațiul public românesc: nu știm dacă e adevărat, dar parcă sună așa cum ne-am obișnuit.

Avocata, stenogramele și arta de a sugera fără a demonstra

În referatele DNA, Adriana-Mihaela Georgescu apare ca un personaj care promite mult, vorbește apăsat și lasă impresia că are acces la „butonul mare”. E genul de figură clasică din subsolurile politicii: intermediarul care trăiește din ambiguitate, nu din putere reală.

Stenogramele arată clar un lucru: Georgescu pretinde influență. Leagă bani de campanii, campanii de recunoștință politică, recunoștința de rezolvări penale. Nu e prima și, probabil, nu va fi ultima care încearcă acest joc.

Problema apare atunci când, dincolo de dosarul penal, începe al doilea dosar, mult mai periculos: cel mediatic și politic. Acolo unde nu mai contează ce se probează, ci ce se insinuează.

Bolojan, ținta perfectă: prea vizibil, prea curat, prea incomod

Numele Ilie Bolojan nu apare în stenograme ca participant, beneficiar sau complice. Apare ca monedă de negociere verbală: „o să fie dator”, „o să-l am la mână”, „se rezolvă”.

Cu toate acestea, în doar câteva ore de la publicarea informațiilor, o parte din presă – atent hrănită din surse „binevoitoare” – a început să împingă o narațiune insinuantă: cine știe ce legături erau, poate nu știm tot, poate ancheta va merge mai sus.

E un mecanism vechi și murdar, dar eficient:

1. apare un scandal penal real;
2. apare un nume mare, chiar dacă periferic;
3. adversarii „îngrijorați” pasează presei ideea că există o apropiere;
4. se repetă suficient de des până când publicul face singur legătura.

Pentru adversarii lui Bolojan – și nu sunt puțini, nici doar în afara partidului – acesta este un cadou. Un lider perceput drept disciplinat, eficient, greu de atacat pe fapte administrative devine, brusc, vulnerabil prin contaminare simbolică.

Adversarii din interior: zâmbetul larg și cuțitul mic

Poate partea cea mai toxică a acestui episod este felul în care oponenții din interiorul PNL au lăsat lucrurile să curgă. Nimeni nu l-a acuzat direct pe Bolojan. Ar fi fost prea riscant. În schimb, s-a mers pe tactica perfect românească: să vedem ce mai apare, nu ne grăbim, e bine să se lămurească.

Tradus: să mai stea norul deasupra capului. Să mai fie rostit numele în același paragraf cu „mită”, „DNA”, „trafic de influență”. Chiar dacă juridic nu există legătură, politic mâzga rămâne.

În politica românească, tăcerea strategică e adesea mai agresivă decât atacul frontal.

Ciucu, campaniile scumpe și mitul „datoriei morale”

Nici Ciprian Ciucu nu scapă din această poveste fără zgârieturi simbolice. Nu pentru că ar fi făcut ceva, ci pentru că stenogramele exploatează o vulnerabilitate reală a sistemului: finanțarea campaniilor.

Campaniile locale mari sunt costisitoare.

Resursele sunt adesea blocate, întârziate, birocratizate. În acest spațiu apar „binefăcători”, „rezolvatori”, „oameni de legătură”. Unii mint, alții exagerează, alții pur și simplu încearcă.

Georgescu pare să fi jucat exact pe această zonă gri: a vândut ideea că finanțarea creează obligații morale. Chiar dacă e fals, ideea prinde, pentru că sistemul a funcționat așa în trecut. Iar memoria politică e lungă.

Presa „binevoitoare” și metoda picăturii chinezești

Interesant nu e ce au scris toți, ci cine a scris cu subînțeles. Titluri ambigue, formulări de tipul „numele lui Bolojan apare”, „ar fi fost menționat”, „surse spun că”. Niciun fapt nou, dar suficient zgomot cât să creeze impresia de nor.

Asta nu e jurnalism de investigație. E jurnalism de poziționare. Un joc în care nu contează adevărul final, ci uzura de imagine produsă pe parcurs.

Bingo Lămureanu și previziunile care nu dau greș niciodată

Aici intră în scenă, firesc, Bingo Lămureanu, vocea noastră de serviciu pentru realități pe care nimeni nu vrea să le recunoască oficial.

Bingo zice cam așa, cu un aer obosit:

„O să țină trei zile. Poate patru. Prima zi – breaking news. A doua – reacții. A treia – dezmințiri și explicații. A patra – apare altceva. A cincea – nimeni nu mai știe exact ce a fost, dar toți țin minte că a fost ceva.”

Și, de obicei, Bingo are dreptate.

Mașina de aruncat batista pe țambal e bine unsă:

• apare o criză externă;
• apare o gafă mai mare;
• apare o ordonanță controversată;
• apare un scandal nou, mai „suculent”.

Cazul Adriana Georgescu va rămâne în sertarul „dosarelor în lucru”. Numele mari vor dispărea treptat din articole. Dar urma psihologică va rămâne, exact cât trebuie.

Ce rămâne după ce se așază praful

Juridic, lucrurile sunt simple: dacă există fapte, vor fi demonstrate. Dacă nu, nu. Politic însă, lucrurile sunt rareori curate.

Acest scandal spune trei lucruri incomode:

1. În România, încă există oameni care cred că pot cumpăra influență.
2. Există destui care cred că această poveste va fi crezută.
3. Sistemul politic nu s-a vindecat de reflexul insinuării ca armă.

Pentru Ilie Bolojan, episodul nu e o problemă penală.

E un test de rezistență politică. Pentru PNL, e un avertisment că reforma de imagine nu se face doar prin comunicate. Pentru public, e încă o lecție amară: adevărul vine greu, dar suspiciunea vine instant.

Scandalul trece, metoda rămâne

Cazul Adriana-Mihaela Georgescu va merge înainte în justiție. Acolo e locul lui. Dar scandalul din jurul lui ne arată, din nou, cum funcționează subterana politică românească: nu lovește frontal, nu acuză direct, ci murdărește lent.

Iar până când nu vom avea campanii curate, finanțări transparente și reflexul de a separa penalul de politic, vom continua să vedem același film:
2–3 zile de scandal, apoi liniște. Dar cu zgomotul ăsta inutil rămas în minte.