Săptămâna politică românească: între vot, vertij și vampirism de partid

România și-a tras președinte. Nu cu entuziasm, ci cu un oftat prelung și lucid. Unii și-au pregătit discursurile de emigrare, alții își freacă palmele prin pădurile suveraniste, visând la haiducii digitali care-i vor răzbuna. Iar în partide, ca în saloanele de după o revoluție ratată, se împart trădările, se rescriu condițiile și se caută urgent scuze pentru eșec. A fost o săptămână grea, zguduitoare, cu miros de asfalt încins și Constituție răsfoită cu degetele tremurânde. De neuitat.

România a votat. Și, din fericire, a gândit.

Duminică, 18 mai 2025. România s-a dus la vot. Cu stomacul strâns și cu telecomanda în buzunar. A fost un tur 2 istoric: Nicușor Dan – matematicianul introvertit, purtător de rucsac și tăceri lungi – versus George Simion, băiatul cu voce spartă și obsesii dintr-o lume paralelă.

Rezultatul? 53,6% pentru Nicușor Dan.
O victorie clară, dar nu copleșitoare. O alegere lucidă, dar făcută cu o lacrimă în colțul ochiului. Pentru că prea multă lume se întreba: chiar aici am ajuns, să alegem între normal și nebunie colectivă?

Diaspora, învingătoare. Cu bocancii în noroaiele istoriei.

Diaspora a fost din nou pe metereze. Aproape 2 milioane de voturi din afara țării. S-au încolonat la cozi în Londra, Roma, Paris și au votat ca și cum ar mai avea o șansă să se întoarcă acasă.

08:10, 13.04.2025 • POLITICĂ

Săptămâna politică românească: între inundații deliberate și implozii de partid

12:19, 23.03.2025 • POLITICĂ

Săptămâna politică românească: avem lista, avem pozițiile, să-nceapă ……l!

Și poate că au. Pentru că, fără diaspora, am fi avut azi la Cotroceni un om care visa cu ochii deschiși la haiducii cu pistoale care bat la ușa celor „nepatrioți”.

George Simion – înfrânt, dar cu probleme de percepție

Luni dimineață, după ce a recunoscut, bombănind, victoria contracandidatului, George Simion a primit noi ”instrucțiuni” de la Viena. Și a început să fumege.
A vorbit despre baie de sânge evitată, despre fraude imaginare, despre națiunea care a fost trădată.
Gigi Becali, fost tovarăș de listă, l-a trimis prompt „la spitalul 9”, numindu-l „vagabond” și „nebun cu barda”.

Între timp, liderii AUR se foiesc. Voci din interior spun că în partid se coace o răscoală tăcută. Suveraniștii nu mai știu cine e jupânul: Simion, Ponta, Șoșoacă sau vreun colonel în rezervă cu legitimație de revoluționar.

Nicușor Dan – președinte fără partid, dar cu responsabilitate cât Palatul Cotroceni

Noul președinte a fost rezervat, calm, aproape tăcut. Un stil care a câștigat în fața urletului de stadion.
Dar în spatele acestui calm se află o misiune colosală: unificarea țării rupte în două. Una vrea spitale, școli și Europa. Cealaltă vrea pașapoarte dacice și răzbunare.

La Cotroceni se fac deja liste: cine va fi noul premier? Ce fel de guvern? Va reuși Nicușor să coaguleze o majoritate fără să accepte „realizările guvernării Ciolacu”, așa cum o cere PSD?

Partidele – condiții și sindromul amneziei selective

Pe scena partidelor a început dansul. Toți au „condiții” pentru a susține viitorul guvern.

• PSD cere „recunoașterea meritelor guvernării Ciolacu” – adică să i se spună că și-a făcut treaba, deși deficitul țării a sărit ca arcul, iar educația a intrat în grevă generală.
• PNL vrea stabilitate. Adică funcții.
• USR așteaptă să fie întrebat dacă mai trăiește.
• POT – partidul grotesc născut din visele mistice ale lui Călin Georgescu – tace. Probabil numără cristalele. Tace și se destramă accelerat.

Toți vor ceva. Nimeni nu pare dispus să dea ceva înapoi.

Vampirismul de partid – adevărata plagă instituțională

În România, partidele nu sunt organizații politice în sens clasic. Nu sunt mișcări de idei sau de doctrine. Sunt organisme hematofage care se hrănesc constant din orice le cade la îndemână: bugetul public, companiile de stat, fondurile europene, consiliile județene, tinerii fără spate politic dar cu diplome în regulă, și, când e cazul, chiar unii pe alții.

Nu există „guvernare”, ci colonizare: fiecare partid ajuns la putere mușcă din instituții, le golesc de conținut și le umplu cu rude, pile și soldați de partid.
Când ajung în opoziție, aceiași indivizi revin la postura de victime democratice și se hrănesc din scandaluri, lozinci și nostalgia „valorilor noastre”.

Când îți cer votul, o fac cu buzele roșii și promisiuni parfumate. Când ajung la putere, îți suflă pensia, subvenția și nervii, până rămâi anemiat politic.

Aceasta e boala: vampirism de partid cronic.

Și singurul ser posibil, dacă e să ne trezim cu adevărat, e refuzul complicității. Un președinte nou, fără carnet de partid, are ocazia – poate ultima – să închidă cripta. Sau, dacă nu reușește, măcar s-o lumineze. Cu lanterna bunului simț.

Societatea – ruptă, dar nu căzută

Săptămâna aceasta am înțeles cât de fracturată e România. Familii în care nu se mai vorbește. Prieteni care se blochează pe Facebook. Vecini care-și scuipă în față „ai votat cu haiducul!”.
Dar, dincolo de zgură, a rămas o idee: că totuși, ceva funcționează. Sistemul a rezistat. Alegerile s-au desfășurat corect. Poporul a ales. Iar cei care au pierdut nu au avut altceva decât plânsete și teorii cu sateliți.

Reacțiile internaționale – ușurare diplomatică

UE a răsuflat ușurată. Washingtonul și Bruxellesul au trimis felicitări. Kievul a trimis un mesaj simplu: „Mulțumim că nu ați ales rușinea.”

Presa internațională a fost clară: România a evitat un dezastru populist.

O săptămână grea. Dar, poate, începutul unei respirații normale.

Am trecut prin alegeri ca printr-un carusel dintr-un parc tematic sovietic: rugină, scârțâieli, dar și un final neașteptat de decent.

România a supraviețuit. A ales bine. Dar spectrul extremismului nu dispare peste noapte. E încă în aer. În sate. În camerele obscure ale unor partide. În algoritmii rețelelor sociale.

E doar începutul. Dar e un început cu șansă. Să n-o ratăm iar.

Președintele și trusa lui de scule constituționale: ce poate face, dacă chiar vrea

Nicușor Dan nu vine la Cotroceni să schimbe florile din grădină și să taie panglici de Ziua Marinei. Vine cu misiunea uriașă de a repara o țară anchilozată, o democrație slăbită de corupție endemică și un stat care și-a pierdut reflexele de supraviețuire.

Dar ce poate face, concret, un președinte? Surprinzător pentru unii, destul de mult.

1. Numirea premierului – momentul zero al destinului politic

Constituția îi dă Președintelui puterea de a desemna candidatul pentru funcția de prim-ministru.
Nu e doar o formalitate. Este cheia de boltă a reconstrucției. Dacă numește un yesman de partid, se afundă tot.
Dacă propune un om integru, curajos și hotărât să rupă blaturile transpartinice – are șansa să reseteze jocul.

2. Refuzul explicit al păpușarilor

Președintele poate refuza o dată o propunere de guvern, ceea ce îi oferă o fereastră strategică de manevră. Poate să taie scurt intențiile unor partide care încearcă să revină la putere prin ușa din dos, cu liste de miniștri reciclați și programe de guvernare scrise pe genunchiul intereselor.

3. Declanșarea consultărilor – presiune pe partide

Are în mână dreptul și obligația de a convoca toate partidele la Cotroceni. Și nu doar pentru poze cu steagul în fundal.
Poate negocia, forța, expune, poate cere un guvern „de onoare”, un pact politic cu clauze de integritate, poate cere condiții publice: fără penali, fără traseiști, fără promisiuni electorale fără acoperire.

4. Referendumul – arma morală supremă

Articolul 90 îi permite Președintelui să convace un referendum național pe teme de interes major.
Ce temă mai majoră decât epurarea clasei politice de impostură și corupție? Ce mesaj mai puternic decât milioane de români votând, din nou, pentru adevăr și curățenie?

5. Controlul asupra serviciilor secrete

Președintele este comandantul suprem al forțelor armate și are un cuvânt decisiv în numirea șefilor serviciilor secrete.
Dacă vrea, poate pune punct traficului de informații către interese obscure, poate cere rapoarte reale despre rețelele subterane de influență care țin România în loc.

6. Discursul public – ciocanul de moralitate

Un președinte care vorbește clar, tăios și constant despre ce e bine și ce e toxic poate schimba aerul în societate. Nu e vorba doar de „mesaje de Crăciun”. E vorba de presiune civică din cel mai înalt vârf al statului.

Nu e vorba de cât poate un președinte. Ci dacă vrea.

Constituția României nu e perfectă, dar oferă instrumente. Unele de finețe, altele de forță.
Nicușor Dan le are acum în mână. Poate alege să le folosească în tăcere. Sau poate să le transforme în arme democratice, într-o țară care, altfel, riscă să rămână blocată între frică, lene și conveniență.

Nu se cere magie. Se cere caracter.

Ce NU poate face legal un președinte al României

1. Nu poate guverna țara

Președintele NU are puteri executive directe. Nu conduce ministere, nu stabilește bugete, nu semnează ordine de urgență. Guvernul face asta.
El nu poate da afară un ministru incompetent, nu poate tăia pensii speciale, nu poate construi spitale.

Poate să ceară. Poate să critice. Dar nu poate executa.

2. Nu poate legifera

Președintele nu are inițiativă legislativă proprie.
Poate trimite înapoi o lege în Parlament (o singură dată), poate sesiza Curtea Constituțională, dar nu poate bloca o lege pentru că „nu-i place” sau pentru că o consideră populistă sau abuzivă.

Parlamentul, odată ce retrimite legea cu aceleași voturi, trece peste președinte. Și basta.

3. Nu poate declanșa anchete sau arestări

Nu e procuror, nu e judecător, nu e șeful DNA.
Nu poate deschide dosare, nu poate cere condamnări, nu poate forța Justiția să acționeze mai repede.
Tot ce ține de corupție, delapidare, abuz – e strict în mâinile sistemului judiciar. El poate cere. Poate pune presiune publică. Dar nu poate interveni.

4. Nu poate dizolva Parlamentul când vrea el

Poate părea tentant, dar nu. Președintele nu poate dizolva Parlamentul oricând.
Poate face asta doar dacă Parlamentul respinge două propuneri de premier în 60 de zile, iar guvernul nu se formează. E o armă grea, rar folosită și riscantă.

Dacă parlamentarii se țin cu dinții de scaune și votează orice guvern de fațadă – președintele n-are ce face.

5. Nu poate interzice partide

Chiar dacă are dovezi clare că un partid este periculos, antidemocratic sau vândut, Președintele nu are puterea legală să-l desființeze.
Poate cere analiza în instanță, poate cere CCR să se pronunțe, poate cere Avocatului Poporului să intervină. Dar nu are buton de OFF pentru extremism.

6. Nu poate chema armata în stradă

Chiar dacă e Comandantul Suprem al Forțelor Armate, nu poate da ordine după bunul plac.
Poate folosi armata doar în caz de război, agresiune armată, calamitate sau stare de urgență declarată legal.
Nu poate „pune ordine” cu tancuri. Constituția e clară: armata nu se implică în treburile interne fără temei grav și explicit.

7. Nu poate forța referendumuri la fiecare criză

Poate convoca un referendum consultativ, dar trebuie avizul Parlamentului pentru temele de revizuire constituțională.
Și nu orice întrebare e constituțională. Dacă vrea să întrebe „Sunteți de acord să-i trimitem pe toți corupții la canal?”, CCR o poate bloca pentru formulare populistă sau ilegală.

Președintele nu e magician. Dar poate fi arhitect

Președintele României nu e dictator, nu e guvernator și nici Superman.
Dar poate fi o forță morală, un lider lucid, un catalizator de reforme. Dacă e respectat, ascultat și sprijinit civic, poate mișca munții instituționali. Dacă nu – devine o statuie decorativă cu panglică în piept.

Puterea lui stă în viziune, presiune publică, coerență și refuzul complicității.
Iar noi, ceilalți, suntem cei care trebuie să ținem lupa pe ce face. Sau nu face. Că altfel, iar ne trezim peste cinci ani cu ochii-n soare și urnele pline de vot resentimentar.