Săracul Georgică e terorizat: bre, Sistemule, apără-mă de tine!

George Simion anunță că trăiește sub teroare. Nu de la adversari politici, nu de la alegători dezamăgiți, ci — atenție! — de la instituțiile statului. Liderul AUR susține că familia sa, partidul și el personal sunt „terorizați” de structurile de forță ale României. Poliția nu-și face datoria, spune el, iar SRI și alte servicii ar privi complice la o campanie de intimidare „coordonată împotriva AUR”.

Drama lui Simion, omul prigonit de statul paralel

Așa că a cerut, oficial, protecție de la SPP. Da, același Serviciu de Protecție și Pază care-l apără pe președinte, premier și alți demnitari în exercițiu. Simion vrea să fie pus sub paza statului care, în discursul lui zilnic, e corupt, vândut și totalitar. E ca și cum ai cere azil într-o țară pe care o declari tiranică.

Cine-l „terorizează” pe liderul AUR

Potrivit propriei versiuni, „teroarea” vine din „presiunea constantă a Poliției, a procurorilor și a instituțiilor care vor să închidă gura opoziției”. Cu alte cuvinte, orice verificare, anchetă sau control de legalitate devine, în logica AUR, o formă de persecuție. Dacă poliția te oprește în trafic — e poliție politică. Dacă parchetul investighează o finanțare dubioasă — e cenzură. Dacă statul nu-ți dă pază specială — e complicitate cu „sistemul”.

Simion nu precizează ce anume s-a întâmplat concret.

Nu există amenințări documentate, nici probe despre vreo agresiune reală. Totul e vag, general, dramatic. Adică perfect pentru un comunicat de partid. „Suntem terorizați” sună excelent în feed, dă bine pe TikTok și aprinde rețelele sociale — acel teritoriu unde AUR are deja tabăra gata montată.

Victimizarea ca strategie electorală

Cine-l cunoaște pe liderul AUR știe că e specialist în a transforma incidente banale în momente de martiriu național. A fost bruscat? „M-au atacat agenții statului!” A fost contrazis? „Mi-au închis gura!” A pierdut o dezbatere? „A fost aranjată!”

De data aceasta, teatrul s-a mutat la nivel instituțional. Simion nu mai e doar politicianul bătut de soartă, e acum liderul unei „familii politice terorizate”. În imaginarul AUR, statul devine monstrul care vânează binele, iar binele e, evident, el.

Cererea de protecție la SPP e doar noul act dintr-un spectacol vechi:

liderul „poporului simplu” care are nevoie de bodyguarzi cu grade și armament. În loc de „Jos sistemul!”, acum e „Bre, Sistemule, apără-mă de tine!”.

Poliția care „nu face nimic”

În plângerea sa publică, Simion acuză Poliția Română că „refuză să intervină” și că „nu reacționează la amenințările” la adresa sa și a membrilor AUR. Ce fel de amenințări? Nu știm exact. Dar dacă te uiți la modul în care funcționează retorica AUR, observi un tipar: victimizarea e întotdeauna mai valoroasă decât dovada. O amenințare dovedită se stinge în 48 de ore; o amenințare vagă, rostogolită, hrănește narațiunea luni de zile.

În realitate, poliția chiar reacționează — dar reacționează conform legii, nu comunicatelor de partid. Asta însă nu face audiență. Mult mai eficient e să spui „statul mă hărțuiește” decât „am depus o sesizare și se cercetează”.

Când „terorizatul” era teroristul verbal

Ironia supremă e că același George Simion care azi se declară „terorizat” de instituțiile statului, cerea nu demult — cu emfază și microfon — ca judecătorii Curții Constituționale „să fie jupuiți de vii în piețe publice”.

Omul care predica furia populară, care instiga la „răfuială cu Sistemul”, descoperă brusc delicatețea. Într-o țară în care a ridicat volumul până la limita isteriei, liderul AUR pretinde acum liniște, protecție și înțelegere. Din agitator devine victimă, din justițiar devine plângăcios.

E ca și cum un piroman ar suna la pompieri pentru că i s-a aprins bricheta.

Victimizarea devine campanie

Săracul Georgică — eternul prigonit de „sistem” — se plânge că instituțiile îl terorizează și, simultan, cere protecția acelor instituții. O situație demnă de teatru absurd, în care eroul principal joacă toate rolurile: victimă, acuzator și solicitant de pază specială.

Cine-l terorizează cu adevărat?

Poate doar realitatea: creșterea în sondaje și implicit, perspectiva de a-și demonstra ”calitățile” la o ipotetică guvernare, oboseala publicului, și faptul că, dincolo de scandal și spectacol, AUR nu reușește să ofere soluții. Când mesajul devine gol, rămâne doar emoția fabricată.

Așa că liderul AUR își face din „teroare” o platformă de campanie. Nu-l hărțuiește nimeni. Doar volatilitatea propriei relevanțe — și aceea, într-adevăr, e greu de suportat.

Teroare, frate!