Sărbători pe datorie: bătrânețea României trăiește din împrumut în împrumut

Există o imagine care ar trebui să ne bântuie în fiecare decembrie, dar pe care o împingem sub covor cu sclipici, reclame și colinde: un bătrân stând la coadă, nu la cozonaci, nu la portocale, ci la ghișeul unui CAR. Cu bon de ordine în mână, cu sacoșa goală și cu o rușine pe care n-o mai spală niciun săpun. Acolo se face Crăciunul pentru mii de pensionari din România: pe datorie, cu rate, cu speranța că „la anul o fi mai bine”.

Nu e o metaforă. Nu e un exces jurnalistic. Este realitatea crudă a unui decembrie în care sărbătoarea nu mai miroase a portocală și scorțișoară, ci a hârtie, a toner și a formulare de credit.

Coada de la CAR, noul ritual de iarnă

Pentru mulți vârstnici, drumul la Casa de Ajutor Reciproc a devenit la fel de firesc ca mersul la farmacie. Doar că aici nu se cer pastile, ci bani. Bani pentru mâncare. Bani pentru medicamente. Bani pentru facturi. Iar în decembrie, bani pentru „măcar atât”: o bucată de carne, un cozonac, poate un cadou pentru nepoți. Nu lux. Supraviețuire cu ambalaj festiv.

„Fără împrumuturi nu se poate.” E propoziția care se repetă obsesiv, ca o mantră a sărăciei senine. Spusă fără revoltă, fără patos, cu o resemnare care sperie mai tare decât orice țipăt. Când ajungi să spui asta, înseamnă că sistemul a câștigat definitiv. Nu mai aștepți nimic. Te adaptezi. Te micșorezi. Te strângi.

Pensia, această glumă administrativă

Maria a muncit 36 de ani. Proiectare. O viață întreagă de responsabilitate, calcule, nervi, termene. Rezultatul? O pensie de 2.900 de lei. Care, în România anului 2025, nu mai înseamnă nici „decent”, nici „la limită”. Înseamnă insuficient cronic.

După medicamente, după întreținere, după facturi, rămâne ceva?

Rămâne spaima.

Spaima că vine iarna.

Spaima că se strică ceva.

Spaima că vine Crăciunul.

Da, Crăciunul a ajuns un motiv de anxietate pentru oamenii care ar fi trebuit să-l aștepte liniștiți, cu nepoții pe genunchi și cu povești din alte vremuri.

Crăciun pe caiet, cu pixul tremurând

Și atunci apare soluția: încă un împrumut. „Mai fac un CAR.” „Mă mai împrumut la vecini.” „Vedem noi.” Nu pentru vacanțe, nu pentru telefoane, nu pentru extravaganțe. Pentru ulei, zahăr, făină. Pentru a avea „acolo în casă”.

Sărbătoarea care doare

E ceva profund nedrept în imaginea unui bătrân care se împrumută ca să pună o farfurie pe masă de Crăciun. Crăciunul, sărbătoarea abundenței simbolice, a devenit o cursă cu obstacole pentru cei mai vulnerabili. Oamenii aceștia nu cer milă. Cer normalitate. Cer să nu fie nevoiți să aleagă între medicamente și mâncare. Cer să nu mai „înnoade” facturile. Cer să nu mai trăiască din preaviz în preaviz.

Și totuși, în loc de revoltă, vedem acceptare. „Asta e.” Cea mai periculoasă expresie din limba română. Pentru că „asta e” înseamnă capitulare colectivă. Înseamnă că ne-am obișnuit cu ideea că bătrânețea e o pedeapsă, nu o etapă a vieții.

Creditul ca formă de supraviețuire

La CAR nu vin oameni care visează. Vin oameni care se roagă să ajungă până luna viitoare. Sumele nu sunt mici: 6.000 – 7.000 de lei, pe doi ani. Doi ani dintr-o viață care oricum s-a scurtat psihologic. Ratele devin o a doua pensie negativă. Trăiești deja din puțin, iar din acel puțin mai dai înapoi.

Este un mecanism care funcționează perfect într-o societate obosită: nu mori de foame azi, dar plătești mâine. Și poimâine. Și tot așa. O formă elegantă de amânare a colapsului personal.

Rușinea tăcută

Cel mai grav nu este lipsa banilor. Ci rușinea. Rușinea de a spune că nu poți. Rușinea de a cere. Rușinea de a te împrumuta pentru lucruri elementare. Mulți pensionari nu se plâng. Povestesc „of-uri”, dar fără furie. De parcă vina ar fi a lor. De parcă n-au muncit destul. De parcă au greșit undeva, în viața lor corectă, liniară.

Această rușine este combustibilul perfect pentru indiferența generală. Atâta timp cât nu urlă, nu deranjează. Iar noi, ceilalți, putem să ne vedem liniștiți de mesele noastre „bogate”.

Ce spune, de fapt, acest Crăciun

Crăciunul pe datorie nu este despre mâncare. Este despre falimentul unui contract social. Despre o țară care și-a abandonat seniorii, dar continuă să le cânte colinde. Despre o societate care vorbește mult despre „respect”, dar îl practică rar. Despre un sistem care funcționează impecabil pentru hârtii și cifre, dar e complet surd la oameni.

Să mai îndrăznim să pomenim ceva de pensiile speciale?

Acești pensionari nu cer minuni. Cer o viață fără umilință. Cer să nu mai fie clienți permanenți ai împrumuturilor. Cer să nu mai transforme sărbătorile în calcule.

Finalul care nu e festiv

După Crăciun, vine ianuarie. Ratele. Frigul. Facturile mărite. Și promisiunea mută că „la anul o fi mai bine”. Dar anii trec, iar CAR-ul rămâne.

Poate că adevărata întrebare nu este câți pensionari se împrumută de sărbători. Ci câți dintre noi acceptăm asta ca pe ceva normal. Pentru că, în momentul în care ni se pare firesc ca bătrânii să facă Crăciunul pe credit, nu mai vorbim despre sărăcie. Vorbim despre o formă de eșec moral colectiv.

Și ăsta nu se plătește în rate. Se plătește în tăcere.