„Scandalul termoficării”: principala problemă a bucureștenilor a devenit armă politică

Bucureștiul are o problemă simplă, crudă și repetitivă: când ți-e frig în casă și apa caldă e o legendă urbană, nu te încălzește cu nimic faptul că administrația îți explică proceduri. De aici pornește scandalul de azi din CGMB: proiectul PSD de tip „nu primești, nu plătești” (facturare redusă când agentul termic vine sub parametri) a fost blocat pe motiv de pași procedurali incompleți, iar Daniel Băluță a detonat o bombă retorică: „grevă”, „plângeri penale”, ba chiar „grup infracțional organizat” condus de primarul general Ciprian Ciucu.

Dacă te uiți doar la replici, pare un circ. Dacă te uiți la miza politică, vezi de fapt un joc foarte calculat: cine ia pe piept frigul bucureștenilor și îl transformă în capital electoral.

Care-i „faza” tehnică, pe românește

PSD a împins un proiect care le spune bucureștenilor, în esență: dacă nu primești căldură/ apă caldă la parametri, nu plătești ca și cum ai primit. Proiectul a fost promovat public ca o formă de „dreptate la factură” și a fost programat pentru dezbatere pe 24 februarie.

În ședința de azi, proiectul n-a intrat, pentru că aparatul administrativ (rapoarte, comisii, avize, „hârtiile” fără de care în București nici o hârtie nu se mișcă) nu ar fi închis traseul legal la timp. Asta e versiunea procedurală.

Pe scurt: politicienii vin cu sloganul, funcționarii vin cu ștampila, iar între ele rămâne omul care tremură.

„Ofticile”: de ce e nervul atât de mare

Aici e partea pe care cititorul o simte, dar rar o vede explicată:

1) PSD vrea să recupereze tema termoficării ca „dreptate socială”

Căldura și apa caldă sunt subiecte perfecte pentru PSD: afectează masiv, zilnic, direct, și au componentă de „statul trebuie să te protejeze”. Dacă PSD reușește să lipească de fruntea lui Ciucu eticheta „ai plătit și n-ai primit”, are o poveste simplă, repetabilă, electorală.

2) Ciucu nu-și permite să pară că sabotează o măsură populară

Chiar dacă proiectul e imperfect tehnic sau discutabil juridic, publicul nu face distincția între „n-a trecut din cauza procedurilor” și „n-a vrut primarul”. Politica se face pe percepții, nu pe fișe de post.

3) CGMB e frontul ideal pentru război de uzură

Consiliul general e, practic, o scenă unde poți produce conflict fără să plătești imediat costul administrativ. Un proiect poate fi blocat, reintrodus, contestat, retrimis, „îmbunătățit” – adică se poate fabrica o beligeranță continuă care să țină în priză electoratul.

La ce ajută „starea permanentă de beligeranță”

Aici e mecanismul cinic, dar eficient:

1) Îți permite să nu mai vorbești despre reparații, investiții și termene

Termoficarea cere lucruri plictisitoare: conducte, CET-uri, pierderi, licitații, șantiere, bani mulți și răbdare. Conflictul politic îți permite să sari peste plictiseală și să rămâi la emoție: vinovați, sabotaj, trădare, abuz.

2) Împarte lumea în „noi” și „ei”

Băluță spune, în termeni politici, cam așa: noi suntem cu bucureșteanul înghețat, ei sunt cu aparatul care îl jupoaie. Ciucu va încerca să răspundă: noi suntem cu legalitatea, ei sunt cu populismul și presiunea. Într-o societate obosită, această polarizare e aur: oamenii aleg tabere, nu soluții.

3) Servește drept campanie permanentă fără a declara campanie

Când ai zilnic conflict pe un subiect sensibil, ești în campanie 365 de zile pe an, pe banii atenției publice.

De ce apar „plângerile penale” în orice ceartă politică

Formularea cu „abuz în serviciu”, „plângeri penale”, „grup infracțional organizat” face parte dintr-o boală românească veche: penalizarea adversarului ca instrument de comunicare.

E utilă din trei motive:

1. ridică miza emoțională instant (de la „dispută administrativă” la „mafia primăriei”);
2. mobilizează propriii susținători („uite cât sunt de ticăloși”);
3. pune adversarul în defensivă, obligându-l să explice acte și proceduri – adică exact zona în care oamenii își pierd răbdarea.

Bonus: în România, acuzația penală e tratată adesea ca verdict moral, chiar dacă nu produce nimic juridic ani întregi.

Partea pe care nu o spune nimeni: proiectul e popular, dar e și o capcană

„Nu primești, nu plătești” sună impecabil. Doar că termoficarea centralizată nu e un magazin de cartier unde returnezi produsul.

Sunt câteva întrebări grele (și nepopulare) pe care scandalul le ocolește:

• Cine măsoară „sub parametri” și cum, ca să nu fie o bătălie pe fiecare scară de bloc?
• Cine suportă diferența financiară: Termoenergetica, PMB, bugetul orașului?
• Dacă tai facturi masiv, tai și bani pentru reparații, iar reparațiile sunt singura ieșire din cercul avarii–frig–furie?

Asta nu înseamnă că ideea e proastă. Înseamnă că, în forma de slogan, e un glonț politic. În forma de politică publică, e o operație complicată, cu riscuri.

Adevărul simplu, pentru cititor: ce se întâmplă, de fapt

Se întâmplă două lucruri în același timp:

1. Bucureștiul chiar are o problemă reală la termoficare, suficient de serioasă încât să justifice furie publică.
2. Actorii politici folosesc problema reală ca armă de poziționare, fiecare încercând să pară „de partea omului” și să împingă adversarul în rolul de vinovat.

Iar starea de beligeranță e combustibilul perfect, pentru că frigul nu e o știre de o zi. E o experiență repetitivă. Când ți-e frig, ești receptiv la orice poveste care îți oferă un vinovat clar.

Scandalul nu se va termina curând, fiindcă e prea util

Dacă te întrebi „de ce nu se liniștesc?”, răspunsul e neplăcut: pentru că liniștea nu produce voturi, iar termoficarea e tema ideală pentru conflict permanent. Te atinge la portofel și la nervi. N-are nevoie de explicații sofisticate. Se înțelege imediat, în pijama, cu caloriferul rece.

Băluță vrea ca publicul să rețină o propoziție: Ciucu = facturi + frig.
Ciucu va vrea ca publicul să rețină alta: PSD = populism + presiune + haos procedural.

Între aceste două propoziții se joacă, de fapt, politica Bucureștiului din 2026: cine reușește să „dețină” povestea termoficării. Nu soluția. Povestea.

Iar în România, povestea câștigă aproape mereu în fața țevii reparate.