Scrisoare către limba română. Începe, ca orice scrisoare, cu dragă limbă română

Dragă limbă română! Când văd cum și cât ești de masacrată peste tot, deci, și prin ziare și prin cărți, mă apucă nu doar tristețea, ci și durerea de cap.

Oameni despre care ai crede că au trecut pe la școală, adică zic că nu doar au ocupat locul în bancă degeaba, au și băgat ceva în devlă, scriu va fii, a gândii, ușe, noștri, nu fă, nu zi, aibe, ca și, duminecă și încă în alte multe feluri și goange de-astea. Nu mai zic că datorită și din cauză sunt încurcate într-un mare fel!

A, uitasem de se merită, folosit în draci de unele persoane care, cică, sunt pe tarlaua cuvântului scris! Şi de vise confundat cu visuri uitasem! Între ele nu e semnul egal. Unele sunt alea de vin noaptea, în somn, altele sunt năzuinţele, mama mamei lor, spre care tindem!

Mămică, io ştiu că şi-ăia din capu’ statului spun goange, da’ vă rog io, din sufleţel vă rog, nu vă luaţi după ei, că ei spun lucruri trăsnite! Iar voi susţineţi că sunteţi oameni ai cuvântului scris.

Hai, mai bine, până rectificăm aceste… mici discordanţe, un cântec vesel să cântăm şi-o prăjitură să mâncăm. Serios dacă mai pot cu așa faultări grave ale limbii române! Și, ca să nu mai zică lumea că sunt balaur la cap de pod şi n-am altă treabă decât să văd chestiuni de genul ăsta, ca să nu-mi stric frumuseţe de ochi, da’ nici karma, zenu’ și feng shuiu’ pe ziua asta, m-am gândit să-ți scriu, mai bine, dragă limbă română, o scrisoare.

Pentru tine. Să fie a ta. Să te aline când simți că te perpelești mai tare și mai rău. Ea, scrisoarea către tine, dragă limbă română.

Dragă limbă română!

O spun din nou, și din nou, și de câte ori trebuie. Dragă limbă română! Descântecul meu de drag și de dor! Ba, și de doruri, atâtea doruri! Icoana mea de închinăciune! La vedere și într-ascuns, pe cerul gurii, să nu mă știe nici vântul, nici pământul! Biserica în care mă-ndumnezeesc, mai ales când m-apasă – ori te-apasă, vreun sarsailism!

Muzica în care, ca-n mare, mă scufund! Lacrima mea de emoție și de vis! Vatra cu foc, unde-mi coc pâinea cea de toate zilele! Îmbucurirea și-ndurerarea mea! Meargă-ți numele în lume, dragă limbă română! Cu vântul să se ducă! De să cuprindă tot pământul!

Slova fie-ți lăudată! Cum e cerul, cum e pământul, cum e seninul, cum e mugurul de viață, cum e răsăritul, cum e începutul tuturor începuturilor. În toate eternitățile și-n toate clipele îngăduite de Ceruri să fie așa! Și să aline cuvântul tău, să farmece, să irumpă, să vindece, să sfredelească, să hăcuiască, să mândrească, să nuntească, să ciripească, să împământeze, să răscolească, să-ndulcească, să mângâie, să sfârâie!

Și încă multe milioane de lucruri să facă! Mi-e drag și mi-e bine sub puterea ta, în imperiul tău, pe plantația ta, dragă limbă română. Sunt doar, cum știi, un umil soldat al tău. Cu mâna la chipiu, cum n-o prea fac cu nimeni și cu nimic altceva. Pentru că am bâzdâci și pentru că sunt drăcoasă. Și nu-mi place să mă legăn, fâl, fâl, ca frunza-n crucea toamnei.

Nu vreau să te răstignesc! Niciodată! Cum s-o fac? Își răstignește pruncul mama? Ori viceversa. Își însângerează mireasa rochia-i dalbă? Își sfârtecă marinarul nava? Își mânjește preotul liturghia? Nu vreau să te întind pe cruce și să-ți bat piroane în mâini și-n picioare. Căci, în fapt, în mâinile și-n picioarele mele aș împlânta piroanele.

Dar, dacă, vreodată pașii mei o iau prin Sahare și prin Siberii, rătăciți ca niște Magdalene, să-ți pui mâinile în șolduri, să mă cerți cât m-oi certa, însă, ca o mamă, ca o țară, ca o rădăcină, ca o limbă română ce-mi ești, să mă ierți! Și să-mi fii pe mai departe spic de grâu, anafură, albastru ceresc.

Ți-aș spune mai multe în scrisoarea către tine, dragă limbă română. Azi și mereu. Căci ai fost bună și mi-ai făcut șirag din toate cuvintele tale. Să le am, să le știu, să le-nvârt, să mă joc cu ele. Acuma, na, sper că m-am jucat bine și nu te-am făcut de râs. Oricum, să știi că merg cu tine la braț pe toate esplanadele lumii.

Fără să mă rușinez și fără să te rușinez. Când mi-ai dat cuvântul în dar, mi-ai dat, de fapt, lumea. Mi-ai deschis, fără să-ți fi cerut, firidele universului. Și m-ai învățat, dragă limbă română, că iarba verde izbucnește, da, din pământ reavăn, dar și dintre pietre rigide, din bocanci stâlciați, din nisipuri mișcătoare.

Multe aș mai avea, dragă limbă română – am un mare și greu păcat: nu știu să spun pe scurt o chestie, să-ți spun în scrisoarea asta către tine. Dar mă pune viața pe fugă. Cine te-a vorbit, să te mai vorbească! Cine nu te știe să te-nvețe! Cine te masacrează, maltratează, hăcuiește, să lase jos uneltele de tortură! Și cine nu te-a iubit, dragă limbă română, să te iubească!

Am scris această scrisoare către limba română, din postura de umil soldat al ei. Închei cum am început: dragă limbă română! Scrisoarea mea să te găsească-n pace.