Se mișcă justiția sau doar își drege vocea? Ce spun, de fapt, propunerile procurorilor din CSM

La prima vedere, textul transmis de Secția pentru procurori a Consiliul Superior al Magistraturii arată ca o listă serioasă de reforme. Lungă, tehnică, cu articole, principii, exemple din practică. Genul de document pe care îl citești și îți spui: „ok, oamenii ăștia chiar vor să repare ceva”.

La a doua lectură, apare întrebarea incomodă:

E începutul unei corecții reale sau doar o tentativă de a recâștiga controlul asupra unui sistem scăpat de sub autoritate?

Răspunsul nu e alb-negru. Dar sunt câteva puncte unde lucrurile devin cu adevărat interesante.

Revenirea dosarelor de corupție ale magistraților la DNA: miezul problemei

Propunerea-cheie este limpede: infracțiunile de corupție comise de magistrați să revină la competența DNA – Direcția Națională Anticorupție.

Argumentul procurorilor este devastator prin simplitate:
din 2018 încoace, cu competența scoasă din DNA, doar doi magistrați au ajuns în judecată pentru fapte de corupție.
În perioada anterioară: aproximativ 160.

Asta nu e statistică. E radiografie.

Nu poți susține, cu fața serioasă, că în ultimii ani justiția română a devenit brusc un tărâm al purității morale. Ce s-a întâmplat, de fapt, a fost decuplarea anchetei de instrumentul care chiar funcționa.

Revenirea la DNA nu e un capriciu. Este recunoașterea implicită a unui eșec legislativ major produs în anii „reformei” anti-DNA.

Camera preliminară: din filtru de legalitate în mașină de tocat dosare

Propunerea de eliminare a camerei preliminare e una dintre cele mai curajoase – și cele mai explozive.

Camera preliminară a fost gândită ca un filtru de legalitate. În practică, a devenit:

• un spațiu de amânări succesive,
• un teren de joacă pentru excepții artificiale,
• o etapă care nu judecă fondul, dar omoară timpul.

Procurorii spun lucrurilor pe nume: procedura a fost golită de sens și a devenit un instrument de tergiversare, cu efect direct asupra prescripției.

Asta e o recunoaștere rară a realității din instanțe. Și, da, dacă această propunere ar trece, ar deranja enorm industria amânărilor legale.

Tempus regit actum: încercarea de a opri masacrul retroactiv

Poate cea mai tehnică, dar una dintre cele mai importante cereri: consfințirea explicită a principiului potrivit căruia actele procedurale rămân valide dacă au fost legale la momentul efectuării lor.

În traducere liberă:
nu mai aruncăm la gunoi dosare întregi pentru că o decizie ulterioară a CCR sau a ÎCCJ schimbă retroactiv regulile jocului.

Procurorii dau exemplul DGA și deciziile aplicate diferit de instanțe, uneori cu efect devastator asupra probatoriului. Aici nu mai vorbim de finețuri juridice, ci de o justiție care se auto-sabotează.

Dacă acest principiu nu e clarificat legislativ, orice dosar mare rămâne vulnerabil.

Numiri, mandate, concursuri: independență reală sau redistribuirea puterii?

Mandate unice de 5 ani pentru procurorul general și șefii DNA/DIICOT, fără reînnoire.
Concursuri pentru adjuncți.
Examen scris pentru promovări.

Toate sună bine. Și, în mare parte, chiar sunt.

Dar aici apare o întrebare legitimă:
cine controlează regulile concursului, criteriile și comisiile?

Independența nu vine automat din durată mai mare sau din lipsa reînnoirii. Vine din proceduri curate, transparente, verificabile. Altfel, riști să înlocuiești influența politică directă cu feude profesionale interne.

Delegările și reorganizarea parchetelor: stoparea presiunilor mascate

Limitarea delegărilor este o propunere sănătoasă. În forma actuală, delegarea a fost folosită adesea ca:

• recompensă,
• pedeapsă,
• instrument de disciplinare informală.

La fel, reorganizarea parchetelor mici într-un parchet județean unic are logică administrativă. Dar și aici există risc: centralizarea excesivă poate produce dependență ierarhică, dacă nu e dublată de garanții reale de autonomie profesională.

Degrevarea parchetelor: soluție sau poartă spre arbitrariu?

Filtrarea faptelor înainte de înregistrare, extinderea oportunității, simplificarea renunțării la urmărire penală – toate sunt măsuri care pot ajuta un sistem sufocat.

Dar sunt și cele mai periculoase, dacă sunt prost reglementate.
Pentru că „analiza de oportunitate” poate deveni foarte ușor filtru discreționar, mai ales în dosare sensibile.

Aici va conta textul concret al legii, nu intenția declarată.

Deci… se mișcă ceva? Da. Dar nu e încă reformă.

Ce avem acum este:

• o recunoaștere onestă a disfuncționalităților,
• un diagnostic corect pe multe puncte,
• o tentativă de recâștigare a eficienței pierdute.

Ce nu avem încă:

• garanția că Parlamentul nu va ciopârți propunerile,
• certitudinea că Guvernul nu va dilua miezul lor,
• asigurarea că reforma nu va fi capturată intern.

Pe scurt:

Da, justiția dă semne că vrea să se ridice din genunchi.
Nu, nu știm încă dacă va fi lăsată.

Momentul e important. Dar adevăratul test nu e documentul CSM.
E ce va supraviețui după trecerea prin politică.