Semnal inamic din stele sau meteorit banal? Harvardul redeschide dosarul „vizitatorului interstelar” care ar putea fi de origine extraterestră

Un fragment metalic cules din oceanul planetar. O traiectorie imposibilă. Un material ce pare să nu provină din sistemul nostru solar. Și o ipoteză: dacă nu e doar o piatră? Dacă e intenționat? Dacă nu suntem singuri?

Povestea începe în 2014. Sau poate mai demult

În ianuarie 2014, ceva a intrat în atmosfera Pământului. A fost rapid, dur și ciudat. Evenimentul a fost înregistrat ca un simplu meteorit, căzut în largul coastelor Papua Noua Guinee. Nimic spectaculos. Pământul este bombardat frecvent de bolovani cosmici care se topesc în atmosferă sau se scufundă în ocean.

Dar acest obiect, botezat IM1 (Interstellar Meteor 1), avea ceva straniu. Viteza cu care a pătruns și unghiul traiectoriei au atras atenția armatei americane. Apoi, compoziția lui a devenit subiect de cercetare pentru un grup de oameni de știință coordonați de renumitul astrofizician Avi Loeb, de la Harvard.

În 2023, o echipă a Universității Harvard a organizat o expediție oceanografică și a extras de pe fundul oceanului fragmente metalice sferice despre care susține că provin din acest obiect. Compoziția lor nu seamănă cu nimic fabricat de oameni – dar nici cu meteoriții tipici. Așa că întrebarea se insinuează: și dacă… ?

Un posibil artefact non-uman?

Avi Loeb a fost dintotdeauna un personaj controversat. Nu ezită să pună pe masă ipoteze pe care alții doar le gândesc, în taină. În 2017, a fost primul care a susținut că Oumuamua – obiectul alungit care a traversat sistemul nostru solar – ar putea fi o sondă artificială extraterestră. A fost ironizat, dar nu demontat definitiv.

Acum, în cazul lui IM1, Loeb revine cu o ipoteză curajoasă: ce-ar fi dacă acest obiect ar fi fost trimis, nu ajuns întâmplător? Nu ca armă. Nu ca vizită. Ci ca semn. Ca sondă pasivă, un fel de „drone message in a bottle” cosmică, trimisă în urmă cu sute sau mii de ani de o civilizație care a încercat… ceva.

Obiectul are, conform analizelor Harvard, o compoziție metalică exotică, extrem de rezistentă, cu aliaje bogate în beriliu, lantan, urme de uleiuri minerale și forme sferice netede, improbabile în medii naturale. Mai mult, viteză lui inițială – aproape 60 de kilometri pe secundă – sugerează că nu era legat gravitațional de Soare. Cu alte cuvinte, nu era de „aici”.

Critici, precauții, dar și întrebări care persistă

O parte a comunității științifice e prudentă. Se invocă lipsa unor dovezi definitive, riscul extrapolării pe baza unui eșantion mic și faptul că oceanele sunt pline de resturi neidentificate. „Sunt doar niște bile metalice”, spun unii.

Dar tocmai aici stă esența fascinației: istoria umanității e plină de momente în care oamenii au găsit ceva ciudat, l-au ignorat, apoi l-au regăsit secole mai târziu, înțeles prea târziu. Ce dacă acest IM1 e unul dintre acele momente?

La urma urmei, fiecare tehnologie lăsată pe o altă planetă – de la roverele NASA la sateliții căzuți – devine, în timp, o urmă a civilizației. Poate că alții au făcut la fel. Poate chiar mai demult.

Ce vom mai afla? (sau nu…)

Cercetătorii de la Harvard promit că analiza chimică și isotopică va continua. Fragmentele recuperate sunt păstrate în condiții controlate. Urmează teste de spectroscopie, modelare computerizată și o cartografiere detaliată a morfologiei sferelor.

Dar miza e deja alta: s-a spart un tabu. Pentru prima dată, o instituție academică majoră, cu susținere tehnică serioasă, vorbește despre posibilitatea reală ca un obiect extraterestru să fi fost artificial.

Chiar dacă nu avem o navă spațială pe fundul Pacificului, ideea unei origini inteligente nu mai este exclusă din start. Și asta, în sine, e o revoluție.

Învățăm să ascultăm din nou

Poate că IM1 e doar o rocă ciudată. Poate că nu. Dar faptul că ne punem întrebarea – sincer, rațional, științific – ne spune ceva despre cine suntem.

Suntem o civilizație care începe, în sfârșit, să ridice din nou ochii spre cer nu doar cu frică, ci cu speranță. Nu doar cu orgoliu, ci cu uimire. Și poate că dincolo de toată goana noastră după profit, după arme și după influență globală, rămâne o întrebare simplă:

Dacă într-o zi vom primi o întrebare, vom fi în stare să oferim un răspuns?

Sau, mai bine zis: dacă ne-au întrebat deja?