Serbia taie accizele la carburanți, România mai face un set de scenarii

Serbia a ales intervenția, nu contemplarea. Serbia a făcut ceea ce un stat serios face într-un moment de șoc energetic: a intervenit. Nu cu fraze de lemn, nu cu îngrijorări exprimate doct în conferințe de presă, nu cu promisiuni că „se lucrează la un mecanism”, ci cu o decizie fiscală clară și cu efect imediat.

Belgradul intervine brutal pentru a-și apăra piața, Bucureștiul încă exersează ezitarea administrativă

Președintele Aleksandar Vučić a anunțat că Belgradul va reduce accizele la țiței cu un nivel cumulat de 60%, după ce, săptămâna trecută, fusese deja operată o reducere de 20%. Acum vine încă una, de 40%, cu obiectivul declarat de a calma piața internă și de a compensa efectele conflictului din Orientul Mijlociu.

Mesajul transmis de Serbia este simplu și imposibil de interpretat greșit:

statul preferă să piardă venituri decât să lase carburanții să explodeze și să împingă toată economia într-un nou acces de febră. Vučić a spus-o fără menajamente: guvernul va face acest lucru chiar și cu prețul pierderii unor venituri bugetare.

Altfel spus, puterea de la Belgrad a decis că protejarea pieței locale contează mai mult decât confortul contabil al statului.

Belgradul nu doar vorbește, ci și apasă pe pârghii

Aici nu vorbim despre o singură măsură izolată, ci despre un pachet de reflexe de stat. Serbia menține încă din februarie 2022 plafonarea prețurilor la benzină și motorină, cu prețuri stabilite săptămânal de guvern.

În plus, a decis să prelungească până pe 2 aprilie interdicția exporturilor de țiței și produse rafinate, pentru a-și proteja piața internă de penurie și de noi scumpiri.

Nu e deloc puțin lucru.

În același timp, Belgradul a dat asigurări că are stocuri suficiente de motorină, benzină și gaze naturale și că nu se pune problema unei raționalizări la pompă.

Poți să fii de acord sau nu cu modelul sârbesc.

Poți să-l consideri excesiv de intervenționist. Poți să-i reproșezi tentația de control administrativ. Dar nu poți spune că este moale, confuz sau laș. Serbia s-a mișcat ca un stat care înțelege că energia și combustibilul nu sunt un subiect decorativ, ci o chestiune de stabilitate economică și nerv social.

România încă studiază cum să studieze problema

Și acum vine partea jenantă pentru București.

În timp ce Serbia taie accize, plafonează, blochează exporturi și vorbește deschis despre costul bugetar pe care și-l asumă, România încă se află în faza clasică a administrației noastre: „avem mai multe scenarii pe masă”.

Ministrul Energiei a anunțat că guvernul ia în calcul mai multe variante pentru a împiedica prețul carburanților să urce spre pragul psihologic de 10 lei pe litru. Printre ele s-ar afla inclusiv o reducere temporară a accizelor sau taxelor.

(Ia în calcul! Probabil numără litru cu litru rezervele actuale ale României).

Adică exact măsura pe care alții deja o aplică, la noi încă există în stadiul de idee discutată cu gravitate.

Asta este una dintre marile boli ale guvernării românești:

nu lipsa totală a soluțiilor, ci lentoarea lipsită de caracter cu care ele sunt scoase din sertar.

Executivul nu spune „facem asta acum”.

Spune „analizăm”, „monitorizăm”, „lucrăm la scenarii”, „decidem săptămâna viitoare”.

De parcă benzina și motorina ar aștepta cuminți în rezervor până termină guvernul de meditat.

Scumpirea nu se oprește din conferințe de presă

Carburanții nu se ieftinesc pentru că un ministru anunță că urmărește piața. Șoferii nu plătesc mai puțin la pompă pentru că statul a mai convocat o discuție interministerială. Distribuitorii nu devin mai sensibili la suferința publică fiindcă guvernul rostește cuvântul „responsabilitate”.

Piața reacționează la măsuri, nu la tonul vocii oficiale.

Iar aici se vede goliciunea reacției românești. La noi s-a mers, deocamdată, pe formula clasică a statului care speră că problema nu va deveni prea mare.

Dacă se calmează piața de la sine, guvernul va pretinde că monitorizarea atentă a funcționat.

Dacă situația se agravează, se va trece, probabil, la o intervenție târzie, împachetată în limbajul eroic al „deciziei curajoase”.

Așa se guvernează la noi: iei niște măsuri numai după ce ai lăsat lucrurile să se umfle suficient încât să poți poza apoi în salvator.

Diferența dintre un stat care decide și unul care se scarpină în creștet

Aici este miezul politic al poveștii. Serbia a transmis pieței un semnal de autoritate: vă vedem, înțelegem riscul și intervenim. România a transmis pieței un semnal de ezitare: vă vedem, ne îngrijorează situația și vom reveni cu detalii.

Între aceste două atitudini stă toată diferența dintre guvernare și administrarea neputinței.

Un guvern cu coloană vertebrală își asumă că orice măsură costă. Știe că reducerea accizelor înseamnă venituri mai mici la buget.

Știe că intervenția fiscală nu e gratuită.

Dar mai știe și altceva:

că inacțiunea are tot un cost, doar că nu îl plătește imediat Ministerul Finanțelor, ci îl plătesc transportatorii, fermierii, firmele de distribuție, serviciile, producătorii și, în cele din urmă, toată populația.

La noi, însă, apare această formă perfidă de lașitate administrativă în care guvernul se preface că protejează bugetul, când de fapt doar mută factura în buzunarele cetățenilor și ale economiei reale.

De ce problema nu e doar la pompă

Combustibilul nu este un moft și nu este o problemă care îi privește doar pe cei care își fac plinul la SUV. Când motorina și benzina se scumpesc, nu se scumpește doar drumul până la birou. Se scumpește transportul, se scumpește distribuția, se tensionează costurile din agricultură, se împing în sus prețurile produselor și serviciilor. Cu alte cuvinte, carburanții sunt una dintre conductele prin care inflația intră în toată economia.

Tocmai de aceea reacția statului ar trebui să fie rapidă, limpede și inteligentă.

Nu isterică, nu populistă, nu făcută pentru aplauze ieftine, ci calibrată și la timp. România, însă, are un talent deosebit pentru a ajunge mereu cu jumătate de pas prea târziu. Nici suficient de devreme ca să prevină, nici suficient de hotărât ca să inspire încredere.

Italia mișcă și ea, Bucureștiul încă își caută curajul

Serbia nu este singurul exemplu. Italia a venit, la rândul ei, cu o reducere temporară a accizelor la carburanți, alocând sute de milioane de euro pentru a contracara scumpirea energiei. Cu alte cuvinte, și alte state europene înțeleg că, într-un moment de tensiune externă, guvernul nu poate poza în contabil indiferent și nici în filosof al pieței libere.

În România, în schimb, puterea continuă să joace rolul cunoscut al statului prudent până la paralizie.

Se vorbește despre variante, despre consultări, despre sprijin țintit, despre eventuale măsuri pentru transportatori și fermieri. Toate aceste lucruri pot fi utile. Dar între timp carburanții nu stau pe loc, iar piața nu așteaptă ca guvernul să-și termine exercițiile de gândire.

Aici e partea cu adevărat revoltătoare: nu suntem în lipsă totală de opțiuni, ci în lipsă de voință de a alege una.

Guvernul român nu pare lipsit de idei, ci lipsit de fibră

Poate cel mai supărător aspect al acestei povești este impresia de conducere fără nerv. O putere care nu inspiră nici curaj, nici claritate, nici direcție. O putere care pare să trateze orice criză după același ritual: constată, convoacă, analizează, comunică prudent și speră că lucrurile se vor așeza singure.

Dar piețele nu se ”așază” din politețe față de guvern. Crizele nu se rezolvă fiindcă statul emite un comunicat calm. Iar cetățenii nu pot fi hrăniți la infinit cu fraze de tipul „suntem atenți”.

Lipsa de caracter a guvernanților noștri stă exact aici:

în refuzul de a-și asuma la timp costul unei decizii. Preferă să tragă de timp, să lase problema să se coacă, să o lase să muște suficient de tare din populație și economie, pentru ca apoi să intervină, dacă va fi nevoie, cu aerul unor oameni providențiali.

Este o manieră urâtă de a conduce. Lașă, calculată prost și, în fond, profund lipsită de respect față de cei care plătesc nota.

Lecția sârbească și rușinea românească

Povestea aceasta nu este doar despre Serbia și România. Este despre două reflexe de putere. Într-o parte ai un stat care spune: „văd pericolul și acționez, chiar dacă mă costă”. În cealaltă parte ai un stat care spune: „văd pericolul și voi reveni după ce mai fac niște simulări”.

Serbia poate fi criticată pentru multe.

Dar, în acest episod, nu poate fi acuzată că a stat să se scarpine în creștet în timp ce piața lua foc. România, în schimb, exact asta pare să facă: privește, calculează, oftează și speră că momentul deciziei mai poate fi împins cu câteva zile.

Iar în vremuri din acestea, întârzierea nu este prudență. Este slăbiciune administrativă cu pretenții de responsabilitate.

Când alții taie accize, noi lustruim formulări

În fond, aici rămâne imaginea perfectă a diferenței. În Belgrad, statul taie accize. În București, statul taie fraze până sună suficient de prudent. În Serbia, guvernul își asumă pierderi bugetare pentru a calma piața. În România, guvernul pare să prefere calmarea discursului public, lăsând piața să-și facă numărul.

Și poate că exact asta exasperează cel mai tare:

sentimentul că nu avem în față niște oameni care conduc, ci niște administratori de amânări. Niște funcționari ai tergiversării, îmbrăcați în haine de decidenți.

Iar când carburanții urcă, economia tremură și toată lumea așteaptă o reacție, România oferă iar ceea ce știe cel mai bine să livreze: încă un scenariu, încă o analiză, încă un răgaz.

Și între timp, aparatul (ne) taxează.

Superb. Țara arde, iar noi mai facem un grup de lucru.