Sfârșitul nesfârșit al unei ere – moartea lui Ion Iliescu și destinul dosarelor Revoluției și Mineriadei

A trăit o viață lungă și confortabilă. A murit liniștit, în patul lui. Dar istoria pe care a marcat-o rămâne neliniștită și deschisă.

Ion Iliescu – urmașul direct al lui Nicolae Ceaușescu și al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, omul care a preluat frâiele României în haosul din decembrie 1989 și le-a ținut strâns până în 2004 – a încetat din viață pe 5 august 2025, la venerabila vârstă de 95 de ani. Suferind de cancer pulmonar, fostul președinte s-a stins discret, fără proces, fără verdict, fără răspunsuri clare. Liniștea morții lui contrastează brutal cu zgomotul istoriei pe care a lăsat-o nerezolvată.

O viață politică neterminată

A fost, pentru mulți, imaginea reconcilierii naționale, dar și păpușarul tranziției: a fost acuzat că a reciclat vechea nomenclatură, că a transformat o revoluție într-o rotație de cadre și că a permis, poate chiar ordonat, represiunea violentă a celor care cereau democrație autentică. Dar de-a lungul deceniilor, și mai ales după retragerea sa din viața publică, Ion Iliescu s-a bucurat de toate privilegiile unui fost șef de stat: protecție, pensie specială, lipsă de presiune juridică reală.

Și totuși, două dosare l-au urmărit ca o umbră grea: Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadelor. Crime împotriva umanității, peste o mie de morți și răniți, o țară întreagă transformată în teatru de represiune postdictatorială.

Între anchetă și impunitate

Ion Iliescu a fost inculpat oficial în ambele dosare. A fost chemat la audieri. A fost acuzat. A fost trimis în judecată. Dar n-a fost niciodată condamnat. Și nici nu va mai fi.

După moartea sa, în mod firesc, urmărirea penală împotriva sa personală încetează. Este un gest pur procedural, prevăzut de legea penală românească: dacă inculpatul moare, nu mai poate fi judecat. Punct.

Dar dosarele nu dispar. Pentru că Iliescu nu era singurul inculpat. Și aici apare diferența esențială: justiția nu se oprește odată cu moartea unui singur om, oricât de central ar fi fost el în ecuație.

Ce se întâmplă cu dosarele? Cronologia tehnică, la zi

1. dosarul Mineriadei – rejudecare reluată în aprilie 2025

În aprilie 2025, Parchetul Militar a reînaintat Dosarul Mineriadei din 1990 în instanță. Rechizitoriul – refăcut după ani de contestații și erori procedurale – acoperă peste 1.400 de pagini și conține mărturii noi ale victimelor.

Pe listă apar: Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alți foști oficiali de rang înalt. Moartea lui Iliescu înseamnă încetarea urmăririi penale față de el, dar procesul merge mai departe pentru ceilalți inculpați.

Concret:

• instanța va elimina automat numele lui Iliescu din dosar;
• acuzațiile împotriva celorlalți inculpați rămân valide;
• victimele și familiile lor pot obține, în sfârșit, un verdict – măcar parțial.

2. dosarul Revoluției – încă blocat procedural

În cazul Revoluției din 1989, lucrurile sunt mai complicate. În septembrie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis dosarul înapoi la Parchetul Militar pentru refacerea rechizitoriului. Era a nu-știu-câta oară. O rușine națională.

Așadar:

• dosarul nu a fost rejudecat încă;
• se află în fază de completare a rechizitoriului;
• moartea lui Iliescu va duce la excluderea numelui său, dar cauza rămâne deschisă;
• inculpați precum Gelu Voican Voiculescu sau alți lideri militari pot fi în continuare trași la răspundere.

3. nu există oprire automată a proceselor colective

Este important de reținut: în dreptul penal român, moartea unui inculpat NU atrage automat închiderea dosarului. Doar faptele lui sunt prescrise. Restul continuă.

Dacă dosarul privește un grup de persoane sau o rețea instituțională, ancheta se adaptează. Se elimină inculpatul decedat, dar procesul merge înainte pentru ceilalți.

Simbolul unei tranziții neîncheiate

Iliescu – arhitectul unei democrații controlate

Istoria lui Ion Iliescu este, în esență, istoria tranziției românești: nici dictatură, dar nici democrație deplină. Nici condamnare, dar nici iertare.

A facilitat integrarea în NATO și UE, a păstrat aparențele constituționale, dar în același timp:

• a tolerat mineriadele și a încurajat forța ca instrument politic;
• a permis reciclarea fostei Securități în structurile noii puteri;
• a blocat orice tentativă reală de lustratie;
• a patronat apariția capitalismului de cumetrie.

Pentru unii – „părinte al democrației românești”. Pentru alții – „tătucul criptocomunismului”.

O justiție care n-a ajuns niciodată la timp

Ce doare cel mai mult, poate, nu este neapărat faptul că Iliescu n-a fost condamnat. Ci faptul că nici nu s-a încercat cu adevărat. Sau s-a făcut doar formal, simbolic, prea târziu, prea încet.

Dosarul Revoluției a fost deschis serios abia după 2016. Dosarul Mineriadei – tergiversat până la absurd. Decizii casate, proceduri anulate, magistrați retrași, prescripții ratate. Un carusel de rușine instituțională.

Victimele – ignorate. Familiile – lăsate fără răspuns. Opiniei publice – i s-a servit un proces fără verdict, o anchetă fără finalitate, o dramă fără deznodământ.

Ce rămâne după moarte?

Moartea lui iliescu – un prag procedural, dar nu o spălare morală

Mulți se grăbesc acum să spună: „a murit, să-l lăsăm în pace”. Alții: „măcar să fi trăit până la verdict”. Adevărul e undeva mai amar: moartea oprește ceasul juridic, dar nu șterge memoria istorică.

Moartea lui Ion Iliescu nu este un verdict. Nu este nici o achitare, nici o condamnare. Este doar un stop în dreptul penal. Atât. Dosarele pot merge mai departe. Justiția are datoria să o facă.

Ce va mai fi?

• dosarul Mineriadei va continua în instanță, cu sau fără Iliescu;
• dosarul Revoluției este, în continuare, în fază preprocesuală, și poate fi reînaintat;
• alți inculpați vor fi audiați;
• probele rămân valabile;
• martorii încă trăiesc;
• istoria nu s-a încheiat.

Liniștea lui și neliniștea noastră

Ion Iliescu a murit liniștit, într-o țară pe care a condus-o într-o zonă gri, între dictatură și democrație. A murit fără să fi fost condamnat, dar și fără să fi fost complet reabilitat. A lăsat în urmă un stat care încă bâjbâie prin dosarele sale.

România nu va avea parte de un Nurnberg al tranziției. Nu va avea o sentință istorică pentru crimele din 1989 sau 1990. Dar poate că, din acest moment, începe o altă luptă: cea pentru adevăr, nu doar pentru condamnări.

Și poate că nu judecătorii vor scrie ultimul cuvânt. Ci noi – memoria colectivă, conștiința civică, presa liberă și tinerii care nu vor accepta încă o generație de tăcere.

Moartea lui Ion Iliescu nu închide rana. Doar ne obligă să o privim drept în față. Fără ochelari de partid. Fără scuze istorice. Fără amnezie.

Epilog: Justiția nu este despre răzbunare. Este despre adevăr. Iar adevărul nu moare odată cu cel acuzat. El devine, uneori, mai viu ca niciodată.