Siegfried Mureșan: de 8 ori mai mulți bani europeni. Știrea care strică multe narative

De ce e mare știrea lui Siegfried Mureșan și de ce n-a făcut valuri? Fiindcă trăim într-o Românie în care politica se hrănește zilnic cu fleacuri de „breaking news”, mai apare, din când în când, câte o informație care ar merita ținută pe prima pagină o săptămână întreagă. Nu pentru că e „frumoasă”, ci pentru că e rară: un indicator clar că statul a funcționat, măcar pe un front.

Europarlamentarul PNL Siegfried Mureșan aruncă pe masă o astfel de cifră – și o face cu o precizie care, în mod normal, ar trebui să aprindă becuri prin redacții și să genereze întrebări serioase:

Guvernul Bolojan a crescut „de aproape 8 ori” absorbția fondurilor europene structurale și de coeziune.

Citatele sunt esențiale, fiindcă aici e miezul:

„Una dintre cele mai mari reuşite ale Guvernului condus de prim-ministrul Ilie Bolojan în 2025 a fost creşterea semnificativă a absorbţiei fondurilor europene structurale şi de coeziune. În contextul unui an dificil, în care au fost necesare măsuri pentru reducerea deficitului şi modernizarea ţării, fondurile europene au reprezentat principalul instrument de investiţii”

și mai ales:

„Cu toate acestea, până la 1 ianuarie 2025, fuseseră absorbite doar puţin peste 600 de milioane de euro din aceste fonduri, la care se adăugau prefinanţările anuale (adică sume care intră automat în conturi, fără să fie nevoie de implementarea de proiecte de finanţare). Guvernele anterioare au preferat, de multe ori, să finanţeze investiţiile direct din bugetul de stat, contribuind astfel la creşterea deficitului şi a datoriei publice. În 2025, Guvernul Bolojan a absorbit 4,6 miliarde de euro, la care se adaugă prefinanţarea anuală”

Iar concluzia lui Mureșan e formulată direct, aproape ca o replică dată celor care iubesc împrumutul mai mult decât proiectul:

„Acest lucru a permis României să se modernizeze, să finalizeze autostrăzi, şcoli şi reabilitări de blocuri, fără să fie nevoie de creşterea deficitului – dimpotrivă, contribuind la reducerea acestuia. Asta înseamnă o guvernare eficientă şi responsabilă: investim fără să risipim, folosim fonduri europene – adică bani nerambursabili – în loc să ne împrumutăm în numele românilor”

Și, pentru dimensiunea politică externă (care e ignorată mereu, deși ne costă scump când e ignorată), mai e fraza asta:

„Cifrele din 2025 demonstrează că fondurile europene alocate României sunt utilizate eficient, cu impact concret în dezvoltarea ţării, iar acest lucru ne întăreşte poziţia în faţa partenerilor europeni”

Ce spune, de fapt, cifra asta

Dacă cifrele sunt corecte, afirmația nu e doar o laudă de partid. Este un diagnostic: România nu a avut o problemă de bani europeni, ci o problemă de capacitate administrativă și de voință.

Diferența dintre „600 de milioane” și „4,6 miliarde” nu e diferența dintre două perioade de noroc. E diferența dintre:

• proiecte pregătite vs. proiecte în aer;
• licitații împinse înainte vs. licitații blocate cu șmecherii;
• instituții care semnează vs. instituții care se ascund după proceduri;
• decizie politică de a nu mai băga totul în buget vs. reflexul vechi „lasă că plătim noi, că e mai simplu”.

Pe scurt: cifra sugerează că se poate. Ceea ce, în România, e aproape ofensator pentru establishment, fiindcă demolează scuza preferată: „nu se poate”.

De ce n-a făcut valuri o astfel de știre

Aici intrăm în zona interesantă.

1) Pentru că „performanța” nu face rating, conflictul da

O știre despre absorbție e tehnică. În schimb, „cine a mai plagiat” și „cine cu cine se ceartă în coaliție” sunt ușor de ambalat și de vândut.

Dar partea mai gravă e alta: dacă performanța devine subiect central, se ridică inevitabil întrebarea „de ce n-ați făcut și voi la fel înainte?”. Și din clipa aia, devine incomod pentru prea multă lume.

2) Pentru că lovește în mitologia națională a neputinței

România s-a obișnuit să creadă că e „blestemată” administrativ. Că nu poate. Că birocrația e destin. Că absorbția e ceva „care nu ține de noi”.

O creștere masivă de absorbție, dacă e reală, spune contrariul: nu destinul ne ține pe loc, ci obiceiul.

3) Pentru că succesul guvernului e combustibil politic și, deci, țintă

În momentul în care un guvern capătă un argument solid („am scos bani nerambursabili în loc de împrumuturi”), începe reflexul adversarilor: minimalizare, relativizare, distragere.

Și, inevitabil, apar două linii de atac:

• „Nu e meritul lor, e inerția programelor.”
• „Sunt doar prefinanțări.”

Tocmai de aceea e crucială precizarea din citat, cu paranteza despre prefinanțări — pentru că autorul știe dinainte unde va fi lovit și încearcă să închidă ușa.

Ce înseamnă asta pentru guvernarea Bolojan

Dacă acest salt e valid, guvernarea Bolojan are, în sfârșit, un lucru rar în politica românească: o realizare măsurabilă.

Nu e promisiune, nu e „viziune”, nu e slogan. E un număr convingător.

Asta contează din două motive:

1) E singura formă de legitimitate care supraviețuiește scandalului

În România, scandalul vine oricum. Indiferent ce faci, cineva îți va scormoni CV-ul, îți va inventa intenții, îți va lipi etichete.

Ce rămâne în picioare, dacă rămâne ceva, sunt rezultatele care se pot pune pe masă fără poezie.

2) Îți dă muniție în războiul intern cu „Coaliția”

Ai spus-o bine în discuțiile noastre: Coaliția ca supraorganism sabotează guvernarea. În acest context, o performanță vizibilă devine pârghie: „vedeți? când nu mă blocați, iese”.

Și aici e partea paradoxală: cu cât guvernul arată că poate, cu atât devine mai periculos pentru cei care trăiesc din faptul că România nu poate.

Întrebările dificile pe care trebuie să le punem

Ca să nu cădem în propagandă (nici pro, nici contra), sunt câteva întrebări care trebuie puse imediat, jurnalistic, fără isterie:

• Ce înseamnă exact „absorbit” în această comparație? (contractat, decontat, plătit, declarat la Comisie?)
• Ce programe și ce axe au generat creșterea? (infrastructură, educație, energie, urban, rural)
• Care e partea de accelerare administrativă și care e partea de „maturizare” naturală a proiectelor deja pornite?
• Ce instituții au performat și care au rămas blocate?
• A fost un salt generalizat sau un salt „pe câteva conducte mari”?

Dacă răspunsurile confirmă saltul ca performanță administrativă reală, atunci avem o știre uriașă: România are o rețetă funcțională pentru a scoate bani europeni. Dacă răspunsurile arată că e mai mult un efect de calendar și raportare, știrea rămâne importantă, dar din alt motiv: ne arată cum se construiește politic o narațiune de succes.

În ambele cazuri, merită disecată.

De ce contează pentru „poziția în fața partenerilor europeni”

Aici Mureșan atinge ceva ce românii ignoră constant: în Europa, reputația unui stat se construiește din execuție, nu din discurs.

Dacă tu:

• nu folosești banii puși la dispoziție,
• te împrumuți scump în timp ce ai granturi,
• te plângi mereu de reguli, dar nu livrezi,

ajungi „statul care cere mult și face puțin”. Iar la următoarea negociere vei primi:

• condiții mai dure,
• presiune mai mare,
• încredere mai mică.

De aceea fraza asta contează și trebuie păstrată în minte:

„Cifrele din 2025 demonstrează că fondurile europene alocate României sunt utilizate eficient, cu impact concret în dezvoltarea ţării, iar acest lucru ne întăreşte poziţia în faţa partenerilor europeni”

E traducerea diplomatică a unui adevăr simplu: dacă nu livrezi, nu te ia nimeni în serios.

O știre mare, într-un peisaj mic

Dacă guvernul chiar a crescut absorbția de aproape 8 ori, asta e una dintre puținele dovezi că România poate funcționa ca stat normal, măcar pe un palier. Și, ironic, fix de asta nu se vorbește suficient: pentru că normalitatea nu face spectacol, dar dărâmă scuze.

Și mai e ceva:

În momentul în care începi să scoți bani europeni în ritm normal, devii un actor mai serios în UE și îți scazi dependența de împrumut. Adică îți recapeți, încet, o formă de suveranitate reală — nu din aia strigată, ci din aia contabilă.

Iar suveranitatea contabilă e singura care contează pe termen lung.