Sindicalismul gălăgios și problema reală a României: cum se fură dialogul social cu lozinci și isterie

Salariile românești ar trebui să fie rezultatul unui echilibru lucid între productivitate, competență, responsabilitate și sustenabilitate bugetară. Nu țipete în stradă, nu presiuni sindicale de tip sovietic, nu calcule fanteziste scrise cu pixul pe colțul mesei. Un salariu corect nu se stabilește din burtă și nici după câți ani ai frecat menta într-un birou de stat. Se stabilește în funcție de contribuția reală la economie, de cererea și oferta de competențe, de nivelul de eficiență al instituției în care lucrezi și, da, de capacitatea statului de a nu intra în faliment în timp ce plătește lefuri peste puteri.

E timpul să o spunem direct: România nu suferă din cauza salariilor mici, ci din cauza unui sistem dezechilibrat, fără viziune, în care remunerația nu are nicio legătură cu performanța sau responsabilitatea. Dar când sindicaliștii ajung să strige isteric în mijlocul negocierilor, totul devine un circ în care nu mai înțelegi cine apără munca cinstită și cine doar vrea un plus la leafă, cu orice preț.

Diagnosticul real

Salariile mici sunt, desigur, o problemă gravă. Mai ales în privat, acolo unde milioane de angajați cară economia în spate pe lefuri de subzistență. Dar ce fac sindicaliștii? În loc să se bată pentru coerență, vin cu cereri generale, lipsite de responsabilitate. Nu vorbim despre indexări firești sau corecții punctuale, ci despre pretenții maximaliste, fără niciun calcul bugetar la bază.

Productivitatea – acest cuvânt care ne dă fiori

Hai să punem reflectorul direct pe productivitate, acest cuvânt magic pe care sindicaliștii obraznici îl ocolesc ca pe tămâie, de parcă ar fi o blasfemie în limbajul lor revendicativ. Când vine vorba despre salarii în România, productivitatea este nu doar cheia, ci lacătul, ușa și toată pivnița adevărului economic pe care unii refuză să o deschidă.

Productivitatea: adevăratul criteriu al salariului

Productivitatea înseamnă valoarea adăugată de un angajat în unitatea de timp – cât produce el concret, nu cât timp stă la birou. Dacă în Germania un funcționar aduce 5.000 de euro lunar prin munca lui într-o administrație digitalizată și eficientă, iar în România un funcționar produce haos, formulare pe hârtie și dosare cu șină, dar cere aceiași bani… avem o problemă. Nu de morală, ci de matematică.

În România, productivitatea medie a muncii este cu aproximativ 50-60% mai mică decât media UE, dar pretențiile salariale cresc uneori ca și cum am trăi în Norvegia. Salariul nu este un premiu de consolare pentru că „ai venit la muncă” – este remunerația justă pentru o activitate care generează valoare. Dacă această valoare lipsește, dacă ai zece șefi care supervizează nimicul și o groază de angajați care trimit e-mailuri de confirmare că au primit e-mailul anterior, atunci avem de-a face cu salarii fictive pentru o productivitate imaginară.

Unde este România cu adevărat?

• În industrie, există insule de eficiență – mai ales în sectoarele cu capital străin și standarde clare.
• În agricultură, productivitatea e adesea ridicol de mică pentru un sector strategic.
• În administrația publică – epicentrul vocilor sindicale – productivitatea nu e măsurată, nici evaluată, nici legată de performanță. Aici e cancerul.

De ce evită sindicaliștii discuția despre productivitate?

Pentru că ar însemna să accepte evaluări individuale, criterii de performanță, indicatori, audituri de eficiență. Ar însemna să se termine odată cu marile sinecuri din instituții unde funcționează principiul „timpul trece, leafa merge”. Sindicaliștii nu vor o economie sănătoasă, vor o economie captivă, în care doar presiunea străzii decide nivelul veniturilor.

O primă concluzie

Nu poți cere salarii mari într-o țară cu productivitate slabă, infrastructură depășită și administrație anchilozată. Fie o reformezi, fie o plătești ca atare. Orice altceva e șantaj sindical cu aromă de epocă apusă.

Dacă vrei, putem continua cu un capitol dedicat direct „rețelei de incompetență sindicalizată”, cu ironie subtilă sau cu ton serios, după preferințe.

Sindicatele ca spectacol populist

Blocul Național Sindical iese la rampă cu replici de tip „Salariile nesimțit de mici distrug România!” și creează impresia că toată țara ar trebui să iasă în stradă. Dar unde sunt cifrele? Unde sunt propunerile concrete? În loc să vină cu soluții realiste, aruncă vina pe „statul opresiv” și cer, pur și simplu, mai mulți bani. Punct. Retorică de stadion, nu strategie sindicală.

Cine ne afundă și cine ar trebui să ne scoată

Da, sunt domenii în care salariile sunt inacceptabil de mici – profesori debutanți, angajați din asistență socială, personal medical auxiliar. Acolo trebuie intervenit. Dar sindicatele nu fac diferența. Vor totul, acum, pentru toți. Iar când le spui că nu există bani, strigă „manipulare”. Dacă și sindicalismul refuză realitatea, cine mai rămâne lucid în țara asta?

Dialogul trebuie să însemne mai mult decât scandal

Un protest bine condus poate schimba legi. Dar un protest strident, neargumentat, care cere „drepturi” fără a pomeni nicio obligație – nu face decât să toarne gaz pe foc. Sindicaliștii nu pot fi doar niște amplificatoare ale nemulțumirii. Ei trebuie să fie constructori de soluții. Nu protestul ține în viață o țară, ci echilibrul.

Ce ar trebui să facă sindicatele, dacă tot au atâta energie?

1. Să vină cu propuneri de eficientizare, nu doar de majorare. Să ceară, dar să și arate de unde pot veni banii.
2. Să susțină o grilă națională unitară de salarizare pe criterii de performanță.
3. Să ceară transparență în cheltuirea banilor publici, nu doar lefuri mai mari.
4. Să militeze pentru digitalizare și debirocratizare – adică un aparat de stat care funcționează.
5. Să sprijine profesionalizarea angajaților, nu doar menținerea veșnică în funcții a celor incompetenți dar „cu vechime”.

Vrem sindicate, nu trompete

Da, e nevoie de sindicate. Dar de unele care înțeleg economia, care cunosc cifrele, care știu să negocieze. Nu de un cor al bocitoarelor politizate care țipă în fiecare lună după „dreptate socială”, fără să aibă habar de deficitul bugetar sau de nevoile reale ale țării. România nu poate merge mai departe cu sloganuri și isterii de scenă.

Vrem sindicate mature, nu grupuri de presiune isterică. Vrem soluții, nu revendicări scrise în stil caps lock. Vrem reformă, nu doar pomeni salariale mascate sub vorbe mari. Cine înțelege asta – rămâne parte din soluție. Cine nu – devine parte a problemelor care ne trag la fund de 30 de ani.