Șmenul se cocoață pe drapel: cum a ajuns șpaga strategie de apărare națională

Un fost senator cu cazier plin, un ex-șef de instituție cu microfon la guler pus de DNA, un ministru al Apărării căruia i se flutură un milion de euro sub nas și 30 de miliarde de la Bruxelles care „vin” și trebuie „aranjate”. Ăsta nu mai e caz de anticorupție clasică, e manual de cum se jefuiește un stat în timp ce se face pe patriotul.

Cum arată șmenul, tradus din stenogramă în româna normală

În centrul scandalului e fostul senator PSD Marius Isăilă, deja condamnat de două ori (inclusiv pentru corupție), care se uită la banii de înzestrare a Armatei ca la o pușculiță personală. Procurorii spun că i-a propus, prin intermediul lui Octavian Berceanu, un milion de euro mită ministrului Apărării, Ionuț Moșteanu, ca să împingă un contract pentru Romtehnica cu o firmă din Bulgaria. Plus bani negri pentru campania Drulă, plus sprijin politic. Tot pachetul.

Berceanu se prinde că e groasă, nu performează șușaneaua, merge la DNA, primește microfon ambiental și se întoarce în scenă pe baterii… De aici apar discuțiile care au rupt internetul: un recital de șmen, mânărie, mangleală și matrapazlâc expus cu o naturalețe dezarmantă.

Isăilă explică, ca la cursul de „șpagă pentru începători”, că funcția de ministru e o oportunitate unică de „a puncta”: azi ești ministru, mâine poate nu mai ești nimic, deci dacă nu scoți măcar câteva milioane din combinație, ești prostul satului. Ideea de „serviciu public” lipsește complet din discuție. Există doar „ce bagi în buzunar” cât timp mai ai parafa pe birou.

Afacerea e prezentată ca ceva perfect acceptabil: toată lumea ia, toată lumea știe, Armata trebuie „ajutată”, firma bulgară trebuie „ajutată”, partidul trebuie „ajutat”. Mita nu e percepută ca infracțiune, ci ca o formă de protocol de stat. Șmenul devine binefacere și procedură.

Tancurile „vopsite” și combinația la geantă

Partea cea mai toxică a stenogramei e felul în care e tratat armamentul. Isăilă explică relaxat cum „se rezolvă”: se cumpără tehnică din Kazahstan, se „aranjează”, se reasamblează, se revopsește și se împinge mai departe, cu altă etichetă, prin firma din Bulgaria. End-user: Ucraina. „Final”. Totul pare gândit ca un matrapazlâc contabil: mutăm cifre, schimbăm nume pe facturi, încherpelim o cocleală juridică și banii curg.

În logica asta, nu există soldați care vor folosi armele respective.

Nu există risc ca „tancurile vopsite” să crape pe front. Nu există responsabilitate față de faptul că armele astea se duc într-un război real, nu într-un joc pe consolă. Totul e redus la șușaneaua cu „treij de miliarde” care vin de la Bruxelles prin programul de reînarmare europeană, bani care trebuie urgent transformați în „la geantă, fără urme”.

E exact tipul de mentalitate de birt: statul e vacă de muls, Bruxelles-ul e sponsorul, Armata e decor, iar rolul „băieților deștepți” e să inventeze destule mangleli ca să iasă toată lumea „pe plus”.

Băsescu la TV: de la șpagă de partid la risc de securitate națională

Peste povestea asta grotescă vine seara de la B1, unde Traian Băsescu, unul care știe foarte bine cum arată statul din interior, spune apăsat că România a ajuns în punctul în care corupția nu mai e doar o mizerie morală, ci un risc direct de siguranță națională.

El pleacă exact de la cazurile Isăilă & co., unde plimbatul cu milioane către înalți demnitari nu mai șochează pe nimeni în discuții. Se vorbește de 1 – 1,5 milioane de euro ca de niște pixuri promoționale. Asta e, zice Băsescu, dovada că șpaga a devenit mod de viață în relația administrație–business. Nu excepție, nu derapaj: procedură.

Mai mult, el subliniază că nu se mai obțin contracte fără șpagă – exact ceea ce spun, off the record, mulți oameni de afaceri: nu ai „intrare”, nu dai „cotă”, n-ai ce căuta în licitații serioase.

Corupția nu mai e un parazit pe stat, e însăși metoda prin care statul funcționează.

De aici ideea – foarte clar spusă – că Guvernul trebuie să discute oficial dacă nu cumva corupția, în forma ei actuală, trebuie trecută în strategia de securitate națională. Când banii de apărare, infrastructură sau energie sunt tratați ca miza unui șmen generalizat, nu mai e o problemă de morală publică, e problemă de capacitate de apărare.

Justiția: gardian al cetății sau paravan pentru șmecheri?

Și fix când explodau stenogramele cu „la geantă, fără urme”, președinții curților de apel din toată țara s-au aliniat frumos într-un comunicat comun, făcând scut în jurul șefei Înaltei Curți, Lia Savonea. Nu pentru a cere capete la corupți, nu pentru a strânge șurubul pe zona de mare corupție, ci pentru a protesta solemn împotriva „atacurilor” la adresa instanței supreme și a președintei sale.

În oglindă, ONG-uri și grupuri civice îi cer demisia, reproșându-i decizii care au dus la eliberarea unor politicieni condamnați pentru corupție și un întreg istoric de slăbire a luptei anticorupție. Protestele spun, în esență: justiția se prăbușește sub greutatea propriilor cocleli, iar la vârf nu există niciun apetit real de curățenie.

Răspunsul sistemului?

Un text bombastic, în care criticile la adresa ÎCCJ sunt prezentate ca „lovire a vârfului piramidei judiciare” și „vulnerabilizarea întregului sistem”. Cu alte cuvinte, dacă întrebi de ce ies din pușcărie șmecheri cu condamnări grele, problema nu e corupția, problema e că „ataci” piramida.

În timp ce foști senatori cu două condamnări la activ se plimbă prin ministere și promit milioane cash „la geantă”, șefii curților de apel nu simt nevoia unui comunicat pentru apărarea ideii de justiție, ci pentru apărarea unei persoane care simbolizează, pentru mulți, exact cocleala sistemică din vârful instanțelor.

Asta creează acel sentiment de impunitate despre care vorbim: băieții se simt protejați și se bagă iar și iar în combinații, cu un tupeu de parcă trăiesc într-o țară fără DNA, fără presă, fără nimic.

De ce nu le e frică de interceptări? Pentru că știu că mangleala e protejată…

Când citești replici de tip „vine mama DNA-ului și tot n-are ce să ne facă, că e stare de urgență și de necesitate”, înțelegi de ce oamenii ăștia vorbesc cu atâta lejeritate despre șpagă, miliarde și tancuri „vopsite”. În mintea lor, nu există scenariul în care sistemul se întoarce împotriva lor.

Din perspectiva lor:

• politicienii mari au nevoie de bani pentru partid;
• o parte din magistrați are o lungă tradiție de matrapazlâcuri și decizii care „rezolvă” cazuri sensibile;
• șefii instanțelor sar imediat în apărarea vârfului piramidei când apar critici;
• iar serviciile sunt chemate rar să taie în carne vie acolo unde se învârt adevăratele mangleli, nu „peștișorii” de funcție mică.

Într-o astfel de ecuație, interceptarea devine, pentru ei, un risc calculat.

O cocleală acceptabilă. Dacă „iese”, văd ei cum o dau la întors. Dacă nu iese, șmenul continuă.

De la șmen la dezastru: linia pe care o tot forțăm

Scandalul interceptărilor din aceste zile e important nu doar prin miza lui – miliarde de euro din banii de apărare ai României – ci prin felul în care ne arată, crud, cum gândesc oamenii care cotrobăie prin visteria statului. Pentru ei, programul de reînarmare europeană nu e o șansă să nu mai trimitem soldați cu fier vechi pe front, ci o ocazie de combinat, de șușanele, de șmenuri „la geantă”.

Când un fost președinte ajunge să spună, în direct, că „nu se mai dau contracte fără șpagă” și că „suntem la un pas de dezastru”, nu mai e vorba de patetism.

E o constatare rece:

Dacă la nivelul ăsta corupția devine normă, orice strategie de apărare e hârtie igienică. Poți să scrii în toate documentele că ești membru NATO, că ești partener serios, că respecți statul de drept; dacă tancul e „vopsit”, iar banii de offset dispar într-o mangleală cu bulgari și interpuși, securitatea națională e doar un slogan pentru conferințe.

Iar cât timp, la vârful Justiției, reflexul de primul minut e să faci zid în jurul celor contestați pentru decizii favorabile corupților, nu zid în jurul ideii de lege, magicienii matrapazlîcului național nu au niciun motiv să se teamă de interceptări. Pentru ei, România e încă un loc în care șmenul, mânăria, șușaneaua și cocleala au mai mult statut decât Codul penal.

Și, dacă nu se schimbă ceva radical, o să ajungem exact unde avertizează Băsescu:

Nu doar cu miliarde pierdute, ci cu un stat care, în fața unui pericol real, rămâne cu tancurile vopsite, cu matrapazlâcurile bine blindate și cu cetățenii complet dezarmați.