Sondajul care strică poezia: de ce „unirea cu Moldova” sună bine la București și mult mai rece la Chișinău

Politica românească are, periodic, câte o fază de romantism strategic: scoate din sertar tema unirii cu Republica Moldova, o pune pe masă ca pe o icoană de campanie și se miră apoi că realitatea nu se ridică în picioare să aplaude.

Sondajul IMAS din februarie 2026 e genul de duș rece care ar trebui lipit pe pereții tuturor studiourilor TV unde „unirea” e rostită ca incantație:

30% ar vota pentru unire, 52% împotrivă.

La UE: 44% pentru, 35% contra.

La NATO: 24% pentru, 55% contra. (Eșantion 1.113, perioada 4–23 februarie, fără Transnistria, marjă ±3%.)

Așadar, înainte să ne inflamăm patriotic, merită să punem întrebarea matură: ce ne spune, de fapt, această fotografie sociologică despre Moldova și despre felul în care noi, în România, vorbim pe lângă subiect?

Ce măsoară sondajul, de fapt: „dacă duminica viitoare…”

Formula „dacă duminica viitoare ar avea loc un referendum” e perfid de simplă. Nu măsoară o filosofie de viață, ci un reflex de moment: cum ar reacționa omul obișnuit dacă mâine ar fi pus cu ștampila în mână în fața unei decizii uriașe.

Și aici apar trei lucruri importante:

1. Unirea nu e percepută ca „poezie”, ci ca „șoc administrativ”: monedă, salarii, pensii, instituții, reguli, cine conduce, cine plătește.
2. UE e percepută mai pragmatic: „da, sună a bani, drumuri, reguli, dar și a nervi”. De-aia scorul e mai bun, dar nu triumfal.
3. NATO e percepută emoțional, prin filtrul fricii: „ne bagă în război”. Într-o țară mică, cu neutralitatea în ADN politic și cu Rusia la ușă (și în televizor), reacția e previzibilă.

De ce „unirea” nu trece de 30%: patru explicații care nu țin de „iubirea de România”

Aici se face frecvent o greșeală în comentariul românesc: se traduce automat „nu” prin „anti-românism”. E comod, dar leneș.

1) Identitatea moldovenească nu e o glumă, e un fapt social

Oricât am râde noi de „moldovenism”, el există ca identitate trăită. Pentru mulți oameni de acolo, Republica Moldova e „acasă” în sens statal, chiar dacă limba e română, chiar dacă istoria e comună. Când îi întrebi despre unire, nu întrebi doar despre geopolitică, ci despre cine sunt ei.

2) „Unirea” e asociată cu pierderea controlului

În imaginația publică de la Chișinău, unirea poate arăta ca o absorbție: „vine Bucureștiul și decide”. Nu contează dacă e fals sau nu, contează că percepția asta există. Iar când o temă e percepută ca pierdere de suveranitate, oamenii apasă instinctiv „contra”.

3) Frica economică e reală: tranziții, prețuri, locuri de muncă

Oamenii nu votează poezie. Votează facturi. România nu e văzută ca „El Dorado” — e văzută ca o țară unde și românii se plâng nonstop de scumpiri, sănătate, birocrație. Unirea pare, pentru mulți moldoveni, o intrare într-un sistem mai mare, dar nu neapărat mai blând.

4) Războiul a schimbat tot: orice decizie mare pare un risc suplimentar

În vecinătatea unui conflict major, conservatorismul social explodează: „nu schimba nimic, ține-te de ce știi”. Unirea e, prin definiție, schimbarea supremă.

De ce UE e „mai acceptabilă” decât unirea

Aderarea la UE e percepută ca un proces: capitole, negocieri, condiții, timp, tranșe. Are și o aură de „ne ia cineva în primire, dar măcar e club mare”. Unirea, în schimb, pare o decizie de tip „azi am semnat, mâine ne trezim altă țară”.

E o diferență psihologică uriașă: UE e văzută ca urcuș, unirea ca salt în gol.

Și mai e ceva: UE nu înseamnă „înlocuirea identității cu a altcuiva”. Unirea, pentru o parte din public, exact asta sugerează.

De ce NATO e jos: „ne bagă în război” bate orice argument tehnic

Aici lucrurile sunt aproape mecanice. Moldova are, oficial și cultural, un reflex de neutralitate. În plus:

• propaganda rusă (directă sau indirectă) a lucrat ani la rând pe ideea că NATO = război;
• pentru mulți oameni, NATO nu e „umbrela de securitate”, ci „biletul de intrare în conflict”;
• iar când războiul e la câteva sute de kilometri, nu-l mai tratezi ca pe un concept.

Rezultatul din sondaj (55% contra NATO) nu e o surpriză, e consecința unui ecosistem informațional și emoțional.

Detaliul interesant: sondajul prinde și ecoul declarației Maiei Sandu

În aceeași perioadă, spațiul public a fost animat și de faptul că Maia Sandu a spus că ar vota „DA” la un referendum privind unirea. IMAS a măsurat și efectul declarației: majoritatea spune că nu și-a schimbat poziția, iar o parte chiar a devenit mai nefavorabilă.

Asta e, de fapt, o lecție dură: nici măcar un lider pro-european, popular, nu poate „împinge” un subiect ca unirea doar prin simbol. Dacă baza socială nu e pregătită, simbolul nu sparge plafonul — uneori îl întărește.

Ce înseamnă asta pentru discursurile de la București: „unirea” ca slogan e o capcană

În România, tema unirii e folosită des ca:

• test de patriotism („dacă nu ești pentru, ești trădător”),
• gadget electoral („mai aruncăm o lozincă și luăm aplauze”),
• perdea de fum („hai să vorbim despre idealuri, nu despre facturi”).

Sondajul IMAS face praf această comoditate. Îți arată clar că:

1. Unirea nu e un produs pe care îl vinzi prin entuziasm TV.
2. Dacă nu există majoritate în Moldova, orice „unire mâine” e doar zgomot.
3. Insistența bombastică din România poate să creeze reacție de respingere în Moldova (pentru că sună a presiune, a superioritate, a „noi știm mai bine”).

Paradoxul Moldovei: mai aproape cultural, dar prudentă politic

Moldova e, cultural, foarte apropiată de România, iar legăturile reale (studii, muncă, familie, cetățenie) sunt masive. Dar fix această apropiere nu garantează automat un vot pentru unire. Dimpotrivă: tocmai fiindcă oamenii cunosc România prin rude și experiențe, nu prin basme, au o imagine mai realistă: cu bune, cu rele, cu haos, cu birocrație, cu „merge și-așa”.

Asta produce prudență, nu ostilitate.

Concluzia care enervează, dar ajută: unirea nu se „declamă”, se construiește

Sondajul IMAS nu e un argument „anti-unire”. E un diagnostic rece: momentul politic și psihologic nu e copt.

Iar pentru România, adevărul incomod e acesta: tema unirii, folosită ca slogan, riscă să devină exact opusul scopului ei — un instrument de agitație internă care produce reacții defensive peste Prut.

Dacă vrei să vorbești serios despre unire, trebuie să accepți regula de bază:

nu poți uni două societăți doar cu emoție. Emoția aprinde, dar tot pragmatismul votează.

Și, până una-alta, sondajul acesta ne spune ceva simplu: la București se joacă des meciul unirii pe ecran mare, cu comentatorii urlând. La Chișinău, mulți se uită la același meci… dar pe alt canal, cu sonorul dat încet și cu mâna pe portofel.

Sondajul IMAS a fost realizat la comanda Independent News, în perioada 4 – 23 februarie, pe un eşantion de 1113 respondenţi, cu vârsta peste 18 ani, reprezentativ pentru populaţia adultă a Republicii Moldova, exclusiv Transnistria, în 84 de localităţi din 12 unităţi administrativ-teritoriale. Interviurile au fost realizate la domiciliile respondenţilor de către 37 operatori din reţeaua IMAS, în limbile română şi rusă. Eroarea maximă de eşantionare este de ±3.0%.