Dacă nu era tragic, ar fi fost măcar comic: o persoană politică aflată în disoluție publică și electorală își revendică, peste noapte, filiația cu un gânditor autentic. Petre Țuțea. Un om al ideilor profunde, al reflecției, al culturii. Nimic – dar absolut nimic – din ce a produs vreodată discursul agresiv-rusofil care circulă pe la marginea vieții politice al Șoșoacăi nu are vreo legătură cu opera, cu rigoarea sau cu logica universului pe care Șoșoacă pretinde acum că îl reprezintă.

Când un zgomot încearcă să împrumute noblețea tăcerii altora

Ca să fie clar: orice mare gânditor are o caracteristică simplă – vorbește puțin, spune mult, și spune limpede.
Șoșoacă face exact opusul: vorbește enorm, nu spune nimic, și o face într-o cacofonie permanentă, în care doar intensitatea contează, nu sensul.

Gânditorii reali au prudență, nu patimă. Caută adevărul, nu audiența. Pun întrebări, nu urlă sentințe.
Șoșoacă, în schimb, trăiește din hiperbolă, grobianism și pseudo-patriotism reciclat din propagandă ieftină.

Metoda împrumutului de notorietate

Există un mecanism psihologic și social foarte vechi, atât de vechi încât îl găsești în toate epocile, în toate culturile și în toate formele de putere: nulitatea caută să se lipească de valoare, sperând că prestigiul celuilalt se va scurge asupra ei ca o apă sfințită.

Asta e metoda împrumutului de notorietate.

Și funcționează, pentru că oamenii sunt sensibili la asocieri vizuale și simbolice, nu la conținut.
Un prost lângă un înțelept pare, pentru câteva secunde, mai puțin prost.

Hai să o disecăm ca la manual:

1. Nulitatea are un vid interior — și încearcă să-l umple cu umbra altuia

Omul fără conținut, fără idee și fără substanță simte, chiar dacă nu recunoaște, cât de mic este în raport cu lumea reală.
E gol.
E fragil.
E ușor de demascat.

Așa că încearcă să-și pună o mască nouă: „Uitați, sunt apropiat de X!”

Nu trebuie să aibă legătură cu X.
Nu trebuie să-i înțeleagă opera.
Nu trebuie să fi citit ceva.
Doar să se lipească.

E același principiu prin care un individ mediocru își pune poză cu mașina altuia pe Facebook.

2. Prestigiul e contagios — dar numai în percepția celor care nu cunosc diferența

Omul obișnuit, ocupat cu viața reală, nu are timp să verifice dacă „asocierea” e autentică.
Vede două nume alăturate — și creierul face scurtătura:
„Aha, poate sunt cumva similari.”

E un reflex cognitiv primitiv, folosit în publicitate, în politică, în marketing, în religie, peste tot.
Dacă pui un produs prost lângă unul prestigios, se vinde mai bine.
Dacă pui o nulitate lângă un intelectual, nulitatea pare mai puțin jalnică.

Așa se nasc impostorii.

3. Nulitatea speră că va conta mai mult decât valea dintre cele două niveluri

Și aici e amuzantul:
de fiecare dată când o nulitate se lipește de o valoare autentică, diferența dintre ei devine și mai vizibilă.

Este ca și cum un copil de grădiniță ar sta lângă un profesor universitar și ar spune:
„Și eu gândesc profund.”

Nu, nu gândești.
Doar strigi.

Dar speri că lumea nu observă.
Și uneori, pentru câteva zile, chiar merge.

4. Valorile autentice au ceva ce nulitățile nu pot produce niciodată: rigoare + timp

Prestigiul real nu se poate fabrica.
Se construiește în ani, în mii de pagini, în sacrificii, în coerentă.

Nulitatea vrea să sară peste toate astea.
Nu poate produce valoare, așa că încearcă să o fure prin proximitate.

Este exact metoda prin care:

• pseudo-patriotul se bagă în poză cu un erou adevărat,
• pseudo-intelectualul se declară „de școală x”,
• politicianul gol susține că „îl inspiră” un mare gânditor,
• influencerul reciclat se lipește de o tragedie pentru like-uri.

5. De ce speră că ies în câștig? Pentru că, uneori, chiar ies

Să fim sinceri:
Lumea e obosită.
Nu mai are timp să verifice genealogia fiecărui citat.

Și atunci impostorul poate câștiga:

• puțină credibilitate,
• puțină atenție,
• puțină confuzie,
• un nou public,
• un pic de respect „furat”.

Dar e mereu o victorie temporară.
Prestigiul furat se evaporă rapid.
Valoarea reală rezistă, nulitatea se dezumflă.

6. În esență: nulitățile caută vizibilitate prin reflexie, nu prin merit

E cea mai veche formă de parazitare simbolică:
lipirea de talent, lipirea de cultură, lipirea de prestigiu.

Pentru că nu au lumină proprie, se întorc către singura sursă disponibilă: lumina altora.

Dar adevărul e că asocierile artificiale nu construiesc nimic.
Nu ridică nivelul nulității.
Doar îi scurtează drumul spre penibil.

Și atunci… de ce își revendică astfel de filiații?

Pentru că orice discurs gol, oricât ar fi de strident, are nevoie la un moment dat de o acoperire.
Un paravan intelectual. O etichetă cultă. O poză cu un citat profund, rupt din context. O alăturare care să creeze impresia că nu e doar zgomot — că există un mesaj acolo, undeva.

Este tehnica clasică a impostorului: se lipește de simboluri mari ca să pară, prin reflexie, și el mare.
Aproape ca un autocolant cu „motor turbo” lipit pe un Trabant.

Gândirea grea nu se împacă cu discursul gălăgios

Din tot ce a făcut Șoșoacă în spațiul public, nu există nici măcar un moment care să indice:

• rigoare intelectuală,
• coerență argumentativă,
• cultură filosofică,
• înțelegerea tradițiilor de gândire politică,
• sau măcar un respect real pentru adevăr.

Există doar explozii verbale, teorii luate de pe rețele obscure, un soi de teatralitate isterică și un amestec toxic de naționalism făcut la minut, cu ingrediente expirate.

Să asociezi genul ăsta de discurs cu un mare gânditor este insultător pentru oricine a deschis în viață o carte adevărată.

Gruparea politică – și ea o amintire

Partidul care a împins-o în prim-plan s-a stins deja în irelevanță. A ars repede, a zgomotit mult și a lăsat în urmă doar cenușă și confuzie.
E și normal: formațiunile politice construite pe isterie și senzațional au viață scurtă.
Nu pot supraviețui într-o societate în care oamenii simt pe pielea lor probleme serioase – nu conspirațiile din live-urile de la miezul nopții.

Faptul că această filiație „intelectuală” vine acum, când spațiul electoral a trimis-o la colț, spune totul: e ultima sforțare de a crea aparența unei profunzimi pe care n-a avut-o niciodată.

Problema reală: nu prostia, ci nerușinarea

Există politicieni slabi. Există politicieni agresivi. Există politicieni care citesc, dar nu înțeleg.
Șoșoacă intră într-o categorie specială: nu simte rușine în a se agăța de orice nume, oricât de departe i-ar fi intelectual.
Din punctul ei de vedere, dacă spune suficient de tare și suficient de des că reprezintă un gânditor celebru, poate că lumea va crede.

E mecanismul populismului primitiv:
dacă repeți de zece ori o prostie, poate devine adevăr.

Nu devine.

Un număr de bâlci. Slăbuț.

Șoșoacă nu are nimic, dar absolut nimic, în comun cu lumea ideilor serioase.
Nu are răbdare pentru gândire, nu are respect pentru logică, nu are profunzime, nu are cultură.
Are doar o voce puternică, un temperament inflamabil și un apetit uriaș pentru balamuc mediatic.

Că încearcă acum să se agațe de numele unui mare gânditor nu e surprinzător.
Este doar încă o dovadă că, atunci când realitatea electorală te lovește în cap, cauți un colac de salvare.

Doar că, în cazul ei, colacul e filosofic — și plutește prea sus pentru a-l prinde vreodată.