Șoșoacă și diplomația imaginară: Caracasul se mută la Voluntari, cu tot cu Ceaușescu

Există un moment, în orice criză internațională majoră, în care inevitabil apare și varianta românească a ”realității”. Nu neapărat una oficială, nu una informată, ci una personalizată, reinterpretată prin trauma locală, filtrată prin paranoia istorică și livrată cu certitudinea omului care știe mai bine decât restul planetei. Venezuela n-a făcut excepție.

Europarlamentara Diana Iovanovici-Șoșoacă a livrat solemn! Ar fi purtat un „dialog diplomatic direct” cu „puterea legitimă” din Venezuela și că ceea ce se întâmplă la Caracas reproduce, aproape la indigo, drama României din decembrie 1989. Cuplul Maduro ar fi, în această narațiune, o replică tropicală a cuplului Ceaușescu, iar intervenția americană – un nou episod de „agresiune externă mascată”.

Suntem, așadar, invitați să asistăm la o reconstituire istorică în variantă geopolitică improvizată, unde suveranitatea națională, dreptul internațional și traumele colective sunt amestecate într-un discurs care sună grav, dar plutește în aer.

„Dialog diplomatic direct”: diplomația de WhatsApp

Potrivit comunicatului S.O.S. România, europarlamentara ar fi discutat online cu „membri marcanți ai puterii legitime” din Venezuela, oameni cu care ar avea relații consolidate încă din ianuarie 2025, când a participat la ceremonia de învestire a lui Nicolás Maduro.

Aici apare prima problemă serioasă: noțiunea de „putere legitimă”.

În limbaj diplomatic real, legitimitatea nu se auto-proclamă și nici nu se confirmă prin convorbiri online. Ea este rezultatul recunoașterii internaționale, al proceselor electorale validate și al funcționării instituțiilor statului. Or, exact aceste lucruri sunt contestate în cazul regimului Maduro de ani de zile, inclusiv de către Uniunea Europeană.

Când un europarlamentar afirmă că deține „informații de primă sursă” inaccesibile celorlalți reprezentanți ai statului român, nu asistăm la o revelație diplomatică, ci la o auto-investire într-un rol paralel, fără mandat, fără responsabilitate și fără consecințe.

Venezuela, România și reflexul ’89

Invocarea anului 1989 este reflexul favorit al discursului suveranist-românesc. Este trauma-schelet din dulap, scoasă ori de câte ori realitatea devine incomodă. În acest caz, analogia este nu doar forțată, ci profund înșelătoare.

România lui 1989 era un stat izolat, falimentar economic, cu o populație captivă și un regim prăbușit din interior.

Venezuela de azi este un stat bogat în resurse, sufocat de un regim autoritar, aflat de ani buni sub sancțiuni, presiune externă și colaps instituțional.

A confunda cele două situații nu este analiză istorică, ci abuz de simboluri.

Dar discursul funcționează emoțional: „ni s-a mai întâmplat”, „știm cum e”, „ne fură resursele”. Este o narațiune simplă, ușor de livrat și imposibil de verificat rapid de publicul larg.

Petrolul, conspirația și obsesia coloniei

În viziunea Șoșoacă, miza reală a intervenției ar fi petrolul. Venezuela, ca și România, ar fi victima marilor puteri care nu pot tolera state „suverane” bogate în resurse. Este vechiul refren anti-occidental reciclat, în care nu se spune niciodată de ce aceste state ajung invariabil să fie conduse de clici corupte, autoritare și profund ineficiente.

A invoca suveranitatea fără a vorbi despre drepturile cetățenilor, despre libertăți, despre alegeri reale și despre responsabilitatea guvernării este o formă de cinism politic. Suveranitatea nu aparține regimurilor, ci popoarelor. Iar poporul venezuelean a plătit scump această „suveranitate” administrată de alții în numele lui.

De ce astfel de discursuri prind

Mesajul S.O.S. România nu e întâmplător. El se adresează unui public obosit, suspicios, dezamăgit de instituții și traumatizat de tranziția postcomunistă. În acest vid de încredere, orice explicație simplă, cu vinovați externi și eroi interni auto-proclamați, prinde rădăcină.

Problema nu e că astfel de declarații există. Problema e că ele simulează politica externă, compromit ideea de reprezentare și transformă dramele reale ale altor popoare în combustibil electoral intern.

În numele cui, totuși?

Când un europarlamentar român vorbește despre „puterea legitimă” din Venezuela, fără recunoaștere internațională, fără mandat diplomatic și fără responsabilitate instituțională, nu asistăm la curaj politic, ci la teatru geopolitic de apartament.

Venezuela nu trăiește trauma României din ’89.

Trăiește propria tragedie, una mult mai complexă și mai dureroasă. Iar folosirea ei ca decor pentru discursuri suveraniste de import nu ajută pe nimeni – nici pe venezueleni, nici pe români.

În geopolitică, ca și în istorie, analogiile prost alese nu luminează realitatea. O deformează.

Iar politiciana-rinocer reușește asta, aproape de fiecare dată.