Șpaga, șpăguța și șpăgulița în România anului 2025

Brusc, subiectul vechi de când lumea – șpaga – revine în centrul atenției în vara anului 2025. Demisia neașteptată a unui vicepremier, care și-a justificat plecarea invocând că a dat doar „șpagă de supraviețuire, nu șpagă de îmbogățire”, a aprins iar discuția despre micile și marile mituiri cotidiene.

Se vorbește despre șpagă peste tot:

În conferințe de presă guvernamentale, pe rețele sociale, în redacțiile ziarelor și mai ales în conversațiile oamenilor de rând. Cum stă România la capitolul corupție măruntă și mare în 2025? Care sunt resorturile acestui fenomen și în câte feluri se manifestă el? Hai să disecăm fenomenul – cu seriozitate amestecată cu un dram de umor amar – pentru a înțelege mai bine șpaga, șpăguța și șpăgulița și rolul lor (nefast) în societatea românească actuală.

Două fețe ale șpăgii: supraviețuire vs. îmbogățire

În discursul care a marcat demisia vicepremierului Dragoș Anastasiu, demnitarul a făcut o afirmație ce a stârnit rumoare: „Există două tipuri de șpagă: șpaga de supraviețuire și șpaga de îmbogățire”. Cu alte cuvinte, nu orice mită are aceeași motivație sau gravitate morală în ochii celor care o dau. Astfel, șpaga de supraviețuire ar fi cea dată de frică, din nevoia de a-ți proteja afacerea sau familia în fața unui abuz, a unei nedreptăți sau a unui sistem ostil. În schimb, șpaga de îmbogățire este aceea oferită din lăcomie, pentru a obține privilegii nemeritate, contracte grase și avantaje ilegale care aduc profit.

Desigur, legea nu face diferența – corupția rămâne corupție, fie că motivul invocat e “m-am temut să nu-mi închidă firma” sau “am vrut și eu să prind un contract baban”. Însă în percepția publică există totuși o nuanță: unii tind să privească mai blând “victima” sistemului care cotizează de frică, comparativ cu “șpăgarul hrăpăreț” care mituiește doar ca să se umple de bani.

Cazul Anastasiu însuși ilustrează această dilemă:

El susține că a plătit ani de zile bani unui inspector fiscal ca pe o „taxă de protecție”, pentru ca firma lui să nu fie distrusă de controale. A fost asta corupție sau autoapărare într-un sistem corupt? Probabil puțin din ambele. Cert e că astfel de explicații apar des în România: “Știu că nu e bine, dar n-am avut de ales, altfel eram terminat” vs. “Toată lumea dă, de ce să nu dau și eu ca să îmi meargă mai bine?”.

În realitate, aceste două fețe – frica și lăcomia – sunt motoarele principale ale șpăgii. Fie că vorbim de funcționarul care nu-ți înaintează dosarul până nu “îl motivezi”, fie de omul de afaceri care unge rotițele ca să câștige o licitație, resortul psihologic e fie apărarea de o amenințare, fie goana după câștig facil. Iar uneori, cele două se întrepătrund: un mic antreprenor dă șpagă ca să supraviețuiască azi, dar astfel contribuie la îmbogățirea funcționarului corupt care mâine va cere și mai mult.

Evoluția șpăgii: de la Kent și bomboane, la plic și contracte

Corupția are tradiție lungă pe meleagurile noastre, însă forma șpăgii a evoluat odată cu vremurile. Dacă facem o scurtă incursiune istorică, putem identifica epoci diferite ale “atențiilor” strecurate:

• Epoca “Kent și cafea” (anii ’80–’90): În ultimul deceniu comunist și imediat după Revoluție, economia de penurie și lipsurile din magazine au dat naștere șpăgii în natură. O cutie de bomboane fine, o sticlă de whisky “de pe valută” sau celebrul pachet de țigări Kent puteau deschide uși închise altfel. Erau monede de schimb neoficiale, cu un prestigiu special, folosite ca mită pentru doctori, vânzătoare, funcționari mărunți. În vremuri când banii nu aveau valoare (din cauza inflației sau penuriei de bunuri), aceste produse occidentale erau valuta șpăgii. Un chirurg bun putea strânge un stoc impresionant de cafea și ciocolată, iar o vânzătoare de alimentară “rezolva” pe sub tejghea marfă bună contra unor mici cadouri. Șpăgulița clasică era mai degrabă un cadou obligatoriu, nespus direct dar așteptat ca “mulțumire” pentru un serviciu care, teoretic, oricum ți se datora.
• Epoca “plicului” (anii ’90 târzii – 2000): Pe măsură ce economia de piață și banii cash au început să circule serios, plicul cu bancnote a devenit rege. În anii ’90, o dată depășită faza romantică a cadourilor simbolice, șpaga a căpătat valoare sonantă. Pentru favoruri mai importante – o aprobare de la primărie, o “iertare” la un control, o promovare – se apela direct la bani gheață. Expresia “a băga plicul” intră în folclor, alături de imaginea iconică a plicului alb strecurat cu dexteritate în mapa funcționarului sau chiar strâns în palmă la o strângere de mână complice. Sumele variau de la zeci de mărci (pe atunci) pentru chestiuni mărunte, până la valize de bani pentru “tunurile” mari. Da, nu doar plicul – și geamantanul plin cu cash a fost un simbol al anilor ’90 în marile acte de corupție. Era perioada haiduciei post-decembriste, când controlul era lax și unii îmbogățiți peste noapte umblau cu serviete burdușite pentru a-și cumpăra influență. Șpaga se livra în culise, de regulă în birouri, restaurante sau chiar pe bancheta din spate a mașinii.
• Epoca “contractelor de consultanță” (anii 2000 – prezent): Odată cu intrarea în anii 2000 și mai ales după aderarea la UE, corupția românească a devenit mai sofisticată. S-a trecut de la șpaga pe șleau la șpaga cu aparențe legale – un progres de fațadă. Mituitorii și mituiții și-au dat seama că e riscant să mai circule plicul clasic, așa că au inventat metode mascate: contracte fictive de consultanță, de publicitate, de achiziții, firme-paravan, comisioane trecute în acte contabile. Astfel, șpaga capătă hârtii și ștampile, devine “onorariu” pentru consultanță, “studii de fezabilitate” inutile sau “servicii de marketing” niciodată prestate. Banii curg prin virament bancar, nu prin plic, uneori trec prin off-shore-uri și conturi complicate, astfel încât să pară totul curat. E noua inginerie a mitei: mituitorul facturează, mituitul emite factură și la final toată lumea pretinde că a fost o afacere ca oricare alta. Un exemplu proaspăt? Cazul pomenit mai sus – o firmă a plătit ani de zile aproximativ 2.000 de euro pe lună unui funcționar, sub forma unui contract de “consulting”, ca acesta să închidă ochii la nereguli. Nimeni nu a mai venit cu borseta de bani la întâlnire; în schimb, mita s-a transformat într-un abonament lunar, derulat prin virament, cu facturi și parafe. Bine ați venit în secolul XXI, unde șpaga poartă costum și cravată și chiar plătește impozit (în mod ironic)!

Privind această evoluție, observăm că esența a rămas aceeași – un favor ilegal contra unei valori – dar ambalajul s-a schimbat. Dacă în trecut șpaga era adesea o tranzacție personală, rudimentară, azi ea poate implica un întreg mecanism birocratic care îi dă aparență de legalitate. Șpăguța de ieri (plicul strecurat) a devenit șpaga cu acte în regulă de azi. Iar asta face și mai dificil de depistat și pedepsit fenomenul, pentru că nu mai găsești bani marcați sub covor, ci contracte și facturi aparent legitime. Cu toate acestea, din când în când, justiția și presa reușesc să descurce ițele și să expună aceste rețete moderne de mituire – așa cum s-a întâmplat recent, readucând subiectul în lumina reflectoarelor.

Tipologia mitei: de la „șpăgulița” cotidiană la marea corupție

Șpaga nu are loc doar în înaltele sfere ale puterii; ea îmbracă multe forme și dimensiuni în viața de zi cu zi. Să aruncăm o privire la “speciile” de șpagă întâlnite în peisajul autohton, de la cele mai mărunte la cele mai semnificative – adică de la ceea ce am numit, cu un joc de cuvinte, șpăgulița, trecând prin șpăguța, până la ȘPAGA (mare).

• Șpăgulița de zi cu zi: Aceasta este mica “atenție” aproape banalizată, care s-a infiltrat în rutina cotidiană. Vorbim aici de sume mici sau gesturi mărunte, adesea nici măcar percepute ca mită de către cei care le oferă. Un exemplu clasic este bacșișul mascat în șpagă: îi dai ceva “pentru cafea” funcționarei de la ghișeu ca să îți proceseze dosarul mai repede, ori strecoari 50 de lei în pașaport când îl înmânezi polițistului care te-a oprit pentru viteză – “poate ne iertăm, dom’ polițist?”. În unele spitale încă persistă obiceiul ca pacientul sau familia să vină cu plicul (sau măcar cu un cadou simbolic) pentru medic și asistentă, “să aibă grijă” de bolnav. Multe din aceste șpăguțe zilnice sunt privite de cei implicați ca mulțumiri sau “protocol”, deși ele deformează relația normală dintre cetățean și serviciul public. Șpăgulița e mică, dar efectul ei cumulat e mare: întreține o cultură a favorurilor plătite informal. Cât timp lumea crede că “trebuie să dau ceva ca să miște treaba”, instituțiile nu simt presiunea să se reformeze, iar cetățeanul cinstit, care nu dă nimic, ajunge să fie ultimul servit.
• Șpăguța birocratică sau “de supraviețuire”: Următorul nivel este șpaga pe care o dau oameni și firme nu atât ca să obțină un avantaj ilegal, cât să nu pățească ceva rău din partea sistemului. Aici intră acele mite date inspectorilor, polițiștilor, funcționarilor de control, ca aceștia să nu aplice abuziv legea sau să treacă cu vederea o greșeală minoră. Este exact ceea ce oficialul demisionar numea “șpagă de supraviețuire” – o strategie defensivă într-un mediu perceput ca ostil. De exemplu, un patron hărțuit de controale repetate poate ajunge să ofere el însuși “ceva” echipei de inspecție doar ca să-l lase în pace și să nu-i blocheze afacerea. Sau șoferul de tir prins cu tonaaj puțin depășit preferă să negocieze la fața locului cu agentul decât să primească o amendă care l-ar băga în faliment. În toate aceste cazuri, inițiativa mitei vine adesea de la autoritatea de control: se sugerează subtil că “se poate rezolva amiabil”. Pentru cel aflat în inferioritate, șpăguța dată e percepută ca un rău necesar. Desigur, asta nu scuză fapta, dar explică de ce oameni altminteri onești ajung să alimenteze sistemul corupt – frica și presiunea îi împing spre compromis. Problema e că astfel de practici devin sistemice: inspectorii șpăgari ajung să considere șpaga parte din salariu, iar firmele și cetățenii își bugetează de la început “cheltuieli de protocol” ca să evite probleme. Se instituționalizează astfel mica corupție, unsă reciproc de ambele părți.
• Șpaga mare sau “tunul” de îmbogățire: La vârful piramidei stă marea corupție – acele mite de valoare foarte mare, cu impact pe măsură în economie și societate. Aici nu mai vorbim de un plic cu câteva sute de lei, ci de valize cu bani, procente din contracte publice de milioane sau beneficii patrimoniale (terenuri, case, mașini de lux oferite ca “atenție”). Este șpaga de îmbogățire pură, dată de obicei de afaceriști versoși unor politicieni sau funcționari de rang înalt, pentru a obține licitații cu statul, privatizări trucate, concesiuni și alte privilegii care aduc profit imens. Aceste fapte fac obiectul marilor dosare de corupție care zguduie periodic scena publică: primari prinși că au cerut 10% comision dintr-un contract de asfaltare, miniștri care au primit mită o vilă pe coasta Mediteranei în schimbul atribuirii unor contracte de armament, ori baroni locali care și-au umplut conturile offshore intermedind “parandărătul” (cum i se spune în popor comisionului ilegal) la proiecte de investiții. Astfel de cazuri, când ies la iveală, provoacă scandal național – pe bună dreptate, căci miza lor este uriașă. Dacă șpăgulițele și șpăguțele afectează insidios calitatea vieții de zi cu zi, șpaga mare lovește direct în bugetul țării și în încrederea publicului. De pildă, când un contract de infrastructură este umflat cu 20% ca să includă mită, acei bani în plus practic dispar din investiția publică – lucrarea va fi mai proastă sau mai mică, deoarece o parte din fonduri a intrat în buzunarele corupților. Societatea plătește: fie prin taxe risipite, fie prin servicii publice de slabă calitate.

Interesant (și trist) e că aceste nivele diferite de șpagă se susțin reciproc. Mica șpagă întreține mentalitatea de impunitate care face posibile marile șpăgi. Iar marile cazuri de corupție stabilesc un model negativ: când oamenii văd politicieni scăpați basma curată după ce au furat cu milionul, tentația e să nu mai considere grav că ei “au dat și ei o atenție” de 100 de lei la doctor. Se creează astfel un cerc vicios în care corupția mare și mică se validează reciproc. România anului 2025 încă se zbate în acest cerc vicios, în ciuda eforturilor de a-l sparge.

„Șpaga” ca pilon al sistemului – efecte și paradoxuri

Se poate spune, fără a exagera prea mult, că șpaga a ajuns un pilon paralel al funcționării societății, o economie subterană cu propriile reguli nescrise. Mulți o consideră un „rău necesar” – unsoarea care face ca angrenajele ruginite ale birocratiei să se miște. Paradoxal, în loc să fie percepută drept un obstacol, mita e privită de unii ca o soluție pragmatică în fața unui sistem greoi și impersonal. Ai nevoie urgentă de o operație și listele de așteptare sunt lungi? Mai “stimulezi” pe cineva și poate intri mai repede în sala de operații. Vrei să obții autorizațiile pentru afacerea ta, dar te îneacă hârțogăria? Un mic „ajutor” pe la diverse birouri și dintr-odată se fluidizează procesul. În acest mod pervers, șpaga ține loc de lubrifiant social.

Cât de răspândită este această mentalitate în 2025? Destul de mult încât să ne dea fiori. Există încă domenii – de la administrația locală la sistemul medical – unde vorba “fără șpagă nu se rezolvă” circulă șoptit. Pentru unii cetățeni, refuzul de a da mită echivalează cu a accepta să fii tratat cu dispreț sau amânat la infinit. Așa se face că unii oameni onești ajung să cotizeze, oftând resemnați: “asta e, altfel nu pot rezolva, n-am timp de pierdut.” Iar cei care nu o fac, suferă frustrări și pierderi, întărindu-le convingerea că sistemul e strâmb.

Efectele acestui fenomen ca pilon de facto al societății sunt profund dăunătoare pe termen lung. În loc să avem proceduri clare și egale pentru toți, apar scurtături contra cost. În loc ca valoarea să fie criteriul de reușită, banul sub masă decide cine obține postul sau contractul. Pe moment, unii ar argumenta că se rezolvă probleme – “s-a construit clădirea X, chiar dacă a presupus niște comisioane; măcar s-a făcut ceva”. Însă costul real al acelor “rezolvări” e uriaș: lucrări de proastă calitate (pentru că din buget s-a furat), concurență neloială (firme cinstite pierd în fața celor cu pile și plicuri), descurajarea investițiilor străine serioase (cine nu vrea să dea șpagă ocolește piața sau pleacă). Practic, șpaga ca mod de operare e un sistem paralel de alocare a resurselor, unul ineficient și injust.

Mai mult, avem de-a face și cu un blocaj moral: se erodează încrederea publicului în ideea de merit și legalitate. Când tinerii văd că “merge și așa”, că destui incapabili ajung în funcții pentru că au cotizat la cine trebuie, ce mesaj primesc? Că nu are rost să te străduiești sau să respecți regulile, important e “să te descurci”. Acest cinism generalizat este poate cea mai gravă moștenire a corupției – transformarea șpăgii din rușine în normă socială tacită.

România nu duce lipsă de legi anticorupție sau de instituții menite să combată fenomenul. Însă când șpaga devine endemică, înseamnă că undeva sistemul imunitar al societății e slăbit. De ce e slăbit? Ei bine, ajungem astfel la discuția despre “câinii de pază” ai democrației și disfuncțiile lor.

Câinii de pază legați? Implicațiile disfuncționalităților în supraveghere

În teorie, într-o societate sănătoasă există “câini de pază” vigilenți care să latre și chiar să muște la cel mai mic miros de corupție. Acești paznici sunt, în primul rând, instituțiile de control și justiție – poliție, procuratură (DNA, în cazul nostru), instanțe judecătorești – precum și presa liberă și societatea civilă. Dacă toți și-ar face treaba corect, șpaga ar fi un risc mult prea mare pentru mulți potențiali corupți. Dar ce ne facem când tocmai paznicii adorm în post sau, mai grav, sunt ademeniți cu un os de ros și nu mai latră deloc?

Implicațiile disfuncționalităților la acest nivel sunt uriașe. Să luăm exemplul recent: deși un vicepremier și-a recunoscut public implicarea într-un aranjament de mituire (fie ea “de supraviețuire”), el o face după 8 ani în care mecanismul a funcționat nestingherit. Cum de nu a fost descoperit mai devreme? Păi, timp de 8 ani, nimeni din interiorul ANAF (fiscul) n-a mirosit nimic – ba dimpotrivă, angajata coruptă a continuat să conducă acele controale și să încaseze plata ilicită. A fost nevoie ca firma mituitoare însăși să denunțe situația (și asta abia după ce și-a pus la adăpost afacerea) pentru ca justiția să se sesizeze. Cu alte cuvinte, sistemul de control intern a eșuat: colegii, șefii, auditorii interni de la ANAF nu au oprit șpaga. Fie din neglijență, fie – cine știe – unii or fi închis ochii complice. Acest eșec al paznicilor interni a permis ca un sistem de corupție organizată (mită lunară ca taxă de protecție) să devină parte din modul de operare al unei instituții.

Și nu e un caz izolat. Gândiți-vă la câte situații au fost în ultimii ani în care polițiști prinși luând mită de la șoferi aveau zeci de astfel de fapte la activ până să fie prinși în flagrant. Sau la directori de spitale care au condiționat actul medical de “donații” ani la rând înainte ca cineva să-i denunțe.

Asta înseamnă că mecanismele de monitorizare și sancționare au funcționat greoi, târziu sau deloc. Uneori corupții s-au acoperit unii pe alții, alteori victimele nu au vorbit de teamă sau resemnare. Câinele de pază n-a lătrat – fie că era vorba de un superior ierarhic care trebuia să verifice, fie de un coleg, fie de autoritățile anticorupție care poate nu au avut suficiente resurse sau informații.

Pe de altă parte, trebuie spus că România a cunoscut și episoade în care paznicii chiar și-au făcut treaba. Epoca în care Direcția Națională Anticorupție (DNA) trimitea în judecată miniștri, parlamentari, primari pe bandă rulantă a arătat că se poate impune frica de lege. Atunci, mulți tremurau la gândul că ar putea fi săltați pentru șpagă – și măcar temporar, unele apucături s-au potolit. Însă orice recul în vigilența instituțiilor reaprinde năravurile.

Dacă DNA-ului i se taie din atribuții sau îi scade susținerea politică, dacă presa de investigație e redusă la tăcere de interesele patronilor sau de intimidări, imediat corupția revine ca iarba rea după ploaie. Să nu uităm că paznicii înșiși pot fi ținta corupției: sunt situații în care ofițeri anticorupție au fost prinși luând mită, jurnaliști cumpărați să facă propaganda în loc de investigații, judecători șantajați sau ademeniți. Astfel de cazuri lovesc direct în inima ideii de justiție și subminează și bruma de încredere a publicului.

”Așa merge lumea”…

Implicația cea mai gravă a disfuncționalității paznicilor este normalizarea corupției. Când “toată lumea știe” că oricum nu pățești mare lucru dacă dai/iei șpagă – pentru că dosarele se mușamalizează, pentru că “se dă cu suspendare” sau pentru că nimeni nu te prinde – atunci, inevitabil, mai mulți vor fi tentați s-o facă. Se ajunge la un contract social pervers: cetățenii și funcționarii se comportă ca și cum șpaga e un dat inevitabil, iar statul prin instituțiile sale se complace, aplicând doar exemplare pedepse din când în când, ca să dea impresia de acțiune.

Partea bună – dacă o putem numi așa – e că atenția publică din aceste zile arată că societatea nu e complet anesteziată. Lumea încă se indignă când aude de un caz major, încă există apetit pentru dreptate. Presa independentă mai există și scoate la lumină afaceri dubioase, iar rețelele sociale fierb de comentarii – semn că oamenii știu și vor schimbare. Cheia este ca această energie civică să se transforme în presiune constantă pentru reforme: de la digitalizarea serviciilor (ca să fie mai puține interacțiuni unde poate apărea șpaga), la protecția avertizorilor de integritate (cei care denunță corupția să nu mai sufere repercusiuni), până la sancțiuni reale pentru cei prinși.

Încotro, România?

În România anului 2025, șpaga rămâne un subiect spinos, dar măcar este pe buzele tuturor – semn că nu mai poate fi ascunsă sub preș. De la șpăgulița oferită “din politețe” până la șpaga uriașă ce influențează destine de comunități întregi, mita continuă să facă parte din peisaj. Diferența față de trecut este că astăzi discutăm despre ea mai deschis (chiar dacă uneori cu cinism și umor negru), iar practicile s-au sofisticat. Dacă un lucru bun poate ieși din scandalul actual, acela ar fi poate o trezire la realitate: nimeni nu mai poate nega că șpaga, sub orice formă, ne afectează pe toți și trage țara înapoi.

Pe toate palierele…

Viitorul depinde de voința colectivă de a rupe acest cerc vicios. E nevoie ca legea să muște tare și sus, dar și ca mentalitatea de toleranță la “micile atenții” să se schimbe jos. Poate că generațiile tinere, crescute cu alte așteptări, vor refuza “tradiția” plicului. Poate că digitalizarea mult promisă va elimina ghișeele unde se strecoară bancnote. Poate că vom ajunge ziua când “șpaga” va fi doar un cuvânt urât din istorie, nu o realitate cotidiană. Până atunci însă, drumul e lung și presărat cu tentații.

Lumea merge și fără șpagă. Sau nu?

Cum ar spune românul, “peștele de la cap se împute” – așa că fără exemple curate de sus, greu ceri puritate la bază. Dar și invers e valabil: dacă la bază toți acceptă să dea șpagă “că așa se face”, atunci sus corupția va înflori în continuare. Așadar, e nevoie de un efort pe toate fronturile. În momentul de față, subiectul e fierbinte și ochii publicului sunt ațintiți asupra lui. Să profităm de acest moment de claritate morală și să transformăm indignarea în schimbare reală. Altfel, riscăm ca și peste alți zece ani să vorbim tot despre șpăgulițe și șpăguțe, într-o eternă tranziție unde cinstea rămâne o floare prea rară.

Visul României Oneste

În fond, modernizarea României nu înseamnă doar autostrăzi și tehnologie, ci și renunțarea la aceste metehne vechi. Șpaga, oricât de “utilă” ar părea pe moment, e ca un termite care roade structura unei case – pe dinafară casa poate sta în picioare, dar pe dinăuntru e șubrezită. Să sperăm că vom înțelege asta înainte ca structura să cedeze și să construim, în sfârșit, o societate în care treburile merg fără plic și în care “mulțumesc” rămâne doar un cuvânt sincer, nu un cod pentru tranzacții ascunse.