Sperietoarea FMI
:format(webp):quality(80)/https://www.puterea.ro/wp-content/uploads/2024/05/48272.jpg)
Spectrul Fondului Monetar Internațional plutește din nou deasupra politicii românești. Președintele interimar Ilie Bolojan, un om perceput drept echilibrat și pragmatic, spune că România ar trebui să evite cu orice preț un acord cu FMI – pentru că ar însemna că „am ajuns cu spatele la zid”. Iar Traian Băsescu, veteranul crizelor și al tăierilor din 2010, spune că da, poate ar fi cazul să apelăm iar la Fond, ca să primim un plan coerent, cu reguli clare. Iar între aceste două perspective, economia României merge pe sârmă, cu un deficit care dă pe-afară și o clasă politică lipsită de apetență pentru decizii dureroase.
FMI vine cu credibilitate externă, reguli de disciplină fiscală și o presiune sănătoasă, pe care guvernele o pot folosi ca paravan politic: „Ne-a cerut FMI-ul”. Când Băsescu spune că ar fi util un acord cu Fondul, el nu cere neapărat bani – cere o ancoră. Pentru că România și-a pierdut busola.
Bolojan nu greșește când spune că un acord ar semnala eșecul politicii interne. Dar tocmai acesta este adevărul incomod: eșecul a avut deja loc. Nu doar pentru că am ieșit din procedura europeană de deficit excesiv în sens invers – adică să intrăm mai adânc – ci pentru că nu există, nici acum, voință reală de a reforma cheltuielile statului. Se vorbește de „cheltuieli ineficiente”, de „încasări mai bune la buget”, dar nu se atinge nimeni de subiectele toxice: un aparat bugetar hipertrofiat, privilegii salariale absurde, pensii speciale protejate politic, investiții publice făcute fără cap și fără rezultate.
Guvernatorul Mugur Isărescu e, din nou, vocea rațiunii: spune că avem nevoie de o „dietă”, nu de o „austeritate”. Și că piețele nu iartă inconsecvența. „Ne-am jucat cu focul”, avertizează el, și nu-i greu să vedem de ce: în doar câteva luni, am avut inițiative legislative de naționalizări mascate, amenințări cu supraimpozitări punitive și, peste toate, tăcere totală despre reforme structurale reale.
De ce să ne fie frică de FMI, totuși? Pentru că ne-ar obliga să ne uităm în oglindă. FMI nu vine doar cu bani sau recomandări tehnice, ci cu o oglindă care ne arată cât de prost ne-am administrat țara. Pentru politicieni, este umilitor. Dar pentru cetățeni, poate fi șansa unei terapii de șoc – făcute, de această dată, cu ceva mai multă empatie și mai puțină improvizație.
România nu e (încă) în recesiune, dar e într-un impas politic și instituțional profund. Deficitul bugetar nu e doar o cifră – e o expresie a dezechilibrului dintre promisiunile politice și capacitatea reală a statului de a livra. Iar când acest dezechilibru persistă, piețele nu mai au răbdare. Capitalul pleacă, dobânzile cresc, ratingul scade – iar asta, până la urmă, se traduce în mai multă sărăcie.
Daniel Dăianu a spus-o fără menajamente: „România va avea o curbă de sacrificiu”. Întrebarea e: cine va plăti prețul? Pentru că, de regulă, cei care au beneficiat cel mai mult de risipele statului scapă. Iar nota o achită contribuabilii obișnuiți: prin taxe mai mari, servicii publice mai proaste și o calitate tot mai slabă a vieții.
FMI nu e soluția miraculoasă. Dar nici dușmanul poporului. E un instrument – unul care funcționează doar dacă există voință politică, transparență și onestitate față de cetățeni. Dacă vom avea parte de aceste calități în următorii ani, poate vom evita și acordul cu FMI. Dacă nu, e doar o chestiune de timp până când cineva, la Palatul Cotroceni sau la Palatul Victoria, va ieși la conferință și va spune: „A trebuit să o facem. N-am avut de ales”. Și nu vom fi deloc surprinși.