Spor de tăcere generos pentru bugetofagi: cât ne costă discreția ”de serviciu”?

România a inventat un concept aproape balcanic al confidențialității: tăcerea plătită. În teorie, sporul de confidențialitate a fost gândit pentru acei funcționari care, prin natura muncii lor, gestionează documente sensibile: date personale, dosare judiciare, informații clasificate. În practică, sporul s-a extins precum mucegaiul pe colțurile instituțiilor publice, acoperind nu doar pe cei care știu ceva, ci și pe cei care nu știu nimic.

De la protecția secretelor la plăți în orb

Cifrele sunt clare: de la președintele CSM care adaugă peste 2.000 de lei pe lună pentru discreție, până la un șofer dintr-o direcție anonimă care ia spor doar pentru că, eventual, aude o discuție pe coridor. Și asta în timp ce guvernul lui Bolojan anunță concedieri și strângerea curelei.

Arhitectura unei absurdități

Cea mai mare problemă nu e că există sporul, ci că el s-a banalizat. Nu mai vorbim de protecția secretelor de stat, ci de o uniformizare: primește și grefierul, și consilierul, și juristul, și femeia de serviciu care are în grijă biroul unde se discută „informații sensibile”.

Nu există diferențiere. Un judecător constituțional care poate decide soarta unui guvern primește același tip de bonus de tăcere ca un funcționar care scrie proces-verbal la ședințele interne. Din această lipsă de filtru s-a născut frustrarea contribuabilului: plătește pentru ca cineva să fie „discret”, chiar dacă nu are nimic de ascuns.

Cât ne costă „muțenia” instituțională

La nivel național, sporurile de confidențialitate se transformă într-o factură grea. Dacă faci un calcul simplu, câteva mii de lei pe lună pentru câteva mii de funcționari se adună la zeci de milioane anual. Într-o perioadă în care guvernul reduce posturi în administrație și amenință cu înghețarea salariilor, paradoxul e grotesc: unii pierd locuri de muncă, alții primesc bonusuri pentru că nu deschid gura.

De fapt, sporul de tăcere a devenit un instrument prin care statul fidelizează discreția: „ia banii ăștia și nu comenta prea mult ce vezi pe aici”. Asta arată că România nu are o problemă doar de cheltuieli, ci și de morală instituțională.

Cine tace pe bani publici

Lista e lungă și piperată. La Consiliul Superior al Magistraturii, președintele și vicepreședintele primesc lunar între 1.900 și 2.300 de lei doar pentru confidențialitate, pe lângă indemnizațiile consistente. Judecătorii și membrii aleși din CSM au și ei sporuri similare, care sar lejer de 2.000 de lei.

La Ministerul Justiției, sporul se acordă pe scară largă: un consilier simplu ajunge să ia aproape 2.800 de lei pentru „păstrarea secretelor”, deși, în multe cazuri, se ocupă de avize birocratice, nu de informații nucleare. Secretarul general primește în jur de 1.200 de lei, iar personalul juridic specializat are și el bonusuri între 1.400 și 1.500 de lei.

Nici Curtea Constituțională nu face economie: judecătorii încasează până la 2.263 de lei lunar în plus, iar personalul administrativ – grefieri, șoferi, referenți – ia între 1.400 și 1.700 de lei pentru „confidențialitate”.

Dacă mai coborâm în structurile locale, surprizele sunt și mai mari. La unele consilii județene, sporul de tăcere ajunge până la șoferii de la parcul auto sau la secretarele de birou, sub pretextul că ar putea „involuntar” să afle ceva. De fapt, în multe cazuri e o formă de supliment salarial mascat, distribuit egal pentru liniște și complicitate.

Bolojan – între foarfecă și zidul birocratic

Ilie Bolojan nu e inventatorul sporului. El doar se lovește acum de acest zid gros de privilegii, moștenite și protejate prin legi, regulamente, tradiții nescrise. Dacă ar încerca să elimine peste noapte aceste bonusuri, ar deschide un front cu toate sindicatele bugetare, cu magistrații, cu structurile cele mai sensibile ale administrației.

Premierul știe că orice reformă fiscală trebuie să taie din „carnurile moi” ale bugetului, dar în același timp nu poate provoca o grevă generală a tăcerii. Așa că, deocamdată, preferă să amâne subiectul și să-l treacă în categoria „reformelor imposibile”.

Secretul ca pretext

În spatele sporului se află o mentalitate: statul e un club închis, iar accesul la informație trebuie cumpărat sau tăinuit. Când discreția devine bonus, transparența e moft. Și asta ne arată ceva mai profund: instituțiile din România încă funcționează pe baza complicității, nu a responsabilității.

Nu e o coincidență că exact instituțiile care ar trebui să fie faruri ale transparenței – CSM, Ministerul Justiției, Curtea Constituțională – dau cele mai mari sporuri de confidențialitate. Cu alte cuvinte, cei care trebuie să vegheze asupra legalității și corectitudinii sunt răsplătiți ca să tacă. O ironie perfectă.

De ce e nevoie de o resetare

Problema nu e că oamenii sunt plătiți să tacă. Problema e că se plătește tăcerea acolo unde nu există niciun risc de divulgare. Un mecanic auto dintr-un garaj al ministerului poate lua spor de confidențialitate la fel ca un judecător constituțional. Aici e absurdul pe care o reformă autentică ar trebui să-l repare: să delimiteze clar cine gestionează informații sensibile și cine nu.

A doua problemă e lipsa de transparență în publicarea listelor: câți iau, unde, cât. Atâta timp cât aceste date rămân confidențiale (ironia supremă!), societatea nu poate pune presiune pentru schimbare.

Ce spune contribuabilul

Pentru omul obișnuit, care își plătește impozitele și vede cum taxele cresc, sporul de tăcere e o insultă. El tace gratis, zi de zi, în fața abuzurilor, scumpirilor și promisiunilor neîndeplinite. Funcționarul de la stat, în schimb, primește bani în plus ca să facă exact același lucru: să tacă.

Această dublă măsură creează tensiune și hrănește cinismul colectiv: „de ce să mă mai agit, dacă statul plătește tăcerea ca virtute?”

Paradoxul românesc: plătim tăcerea, dar trăim din indiscreție

România e, probabil, singura țară unde discreția e plătită regește, dar indiscreția e regina balului. Statul pompează milioane lunar pentru ca funcționarii să fie muți ca peștii, însă în paralel toată presa – de la tabloide până la publicații serioase – se hrănește din „pe surse”.

De fapt, am ajuns să avem un ecosistem complet: statul dă bani ca să nu scape nimic din instituții, dar în același timp aproape toate informațiile importante ajung în spațiul public prin canale neoficiale. De unde se vede că sporul de tăcere nu cumpără, de fapt, tăcerea, ci doar complicitatea: oamenii tac în fața șefului, dar șoptesc la telefon către jurnalist.

Confidențialitate plătită vs. indiscreție gratuită

Paradoxul e halucinant: un judecător constituțional ia spor ca să păstreze secretele deliberărilor, dar tot opinia publică află, înainte de verdict, cam în ce direcție bate vântul. Un ministru își plătește consilierii pentru discreție, dar planurile de restructurare apar cu o săptămână înainte în ziare.

E semnul clar că sporul de tăcere nu are legătură cu protejarea informației, ci cu menținerea unui sistem de privilegii. Când confidențialitatea e reală, nu mai e nevoie de bonusuri. Când trebuie să cumperi tăcerea, înseamnă că indiscreția e deja cultura dominantă.

Statul – cel mai mare furnizor de scurgeri de informații

Dacă e să fim sinceri, fără aceste „scurgeri” masive, am fi rămas o societate orbită de comunicate oficiale seci. În mod ironic, tot ce aflăm despre negocieri politice, despre decizii de culise sau despre numiri obscure vine prin canale informale.

Așadar, în România, discreția e plătită cu bani, dar adevărul se livrează pe gratis – doar că se livrează pe sub mână, în șoapte, în „pe surse”, într-o cultură instituționalizată a indiscreției. Și atunci apare întrebarea finală: nu cumva sporul de tăcere e, de fapt, un fel de taxă pe care statul o plătește pentru a-și întreține propria minciună oficială, lăsându-ne pe noi să aflăm realitatea doar din fisurile inevitabile ale acestui sistem?

Secretele foarte secrete…

„Sporul de tăcere” nu e doar o absurditate birocratică, ci un simptom al unei culturi instituționale întregi: confidențialitatea cumpărată, complicitatea răsplătită, responsabilitatea evitată. Ilie Bolojan se află între ciocan și nicovală – vrea austeritate, dar trebuie să plătească o liniște artificială în instituțiile pe care le conduce.

Și poate că întrebarea finală nu e „cât ne costă sporul de tăcere?”, ci „cât ne costă, ca societate, faptul că am ajuns să plătim tăcerea în loc să răsplătim transparența?”.