Sporul de femeie: o istorie neoficială a celei mai misterioase indemnizații din spațiul carpato-danubiano-pontic

La prima vedere, pare doar un artificiu contabil, o nebunie birocratică de tip balcanic: „10% în plus, fiindcă e și o femeie printre noi”. Dar adevărul e mai adânc. Acest spor nu e despre bugete, ci despre nevoia eternă de grație într-o lume guvernată de prostie.

Sporul de femeie – metafizica unei prezențe fundamentale

Femeia, ca idee, ca prezență, ca mitologie – e ceea ce mai domolește puțin răsuflarea greoaie a masculinității administrative. Nu promovăm femeia fiindcă o respectăm, ci fiindcă ne temem că, fără ea, ne-am prăbuși în mizeria pur tehnocratică a existenței. Sporul de femeie e o mărturisire inconștientă: ne e rușine de noi înșine și avem nevoie de o prezență feminină, oricât de simbolică, pentru a ne justifica sinecura.

De aceea nu e doar o absurditate contabilă. Este o dogmă. O încercare disperată de a compensa urâțenia funcționarului cu o vagă iluzie de feminitate instituțională. Nu contează ce face acea femeie – ci că e acolo, și că ne putem lăsa păcăliți de idee. Într-un fel, sporul de femeie nu e despre ea. E despre disperarea noastră după sens.

Din Dacia Liberă până în guvernanța cu ruj pe revers: cronica unui privilegiu magic.

Există în viața administrativă a poporului român o regulă nescrisă, dar adânc trăită: dacă apare o femeie într-un Consiliu de Administrație, lumea trebuie să primească bani în plus. Nu ea. Lumea. Toți. Este Sporul de femeie, unul dintre cele mai vechi, mai stabile și mai generoase mecanisme de coeziune bugetară, cu origini nebuloase și aplicații spectaculoase.

Dacia Liberă și prima atestare: „femeia este o comoară – și fiecare comoară cere un bonus”

Potrivit legendelor păstrate în Cartea Ascunsă a lui Decebalus Fiscalus, primul spor de femeie a fost acordat în anul 106 d.Hr., după ce o centurionă romană, travestită, a fost prinsă infiltrată în garda regelui. În loc să o execute, regele a declarat-o „prezență de echilibru” și a oferit întregii Curți un spor de 10 galbeni lunar, ca semn de diversitate și înțelepciune. Fata era pricepută. Știa care-i treaba.

Se pare că, de atunci, fiecare dată când o femeie era observată în apropierea unui consiliu tribal, se adăugau câteva saci de grâne la rezervele consiliului. Nu pentru ea. Ci pentru ceilalți – bărbați bravi, care „suportau” cu stoicism această anomalie de gen.

Evul Mediu românesc: domnițe cu mantie și plus la buget

În Moldova lui Ștefan cel Mare, sporul de femeie apărea sub forma unei taxe suplimentare acordate boierilor care acceptau ca nevasta lor să aibă opinie. Se numea „Drept de gândire conjugală” și era echivalentul unei ”văcălii” de aur pe sezon. În Ţara Românească, lucrurile erau și mai progresiste: dacă în Divan apărea o boieriță, toți ceilalți primeau un surplus la rația de vin. Nu se înregistra în catastife, dar se știa: „unde e femeie, e și spor”.

Inclusiv în Transilvania habsburgică, sporul lua forme subtile: dacă o femeie era admisă într-un grup de bărbați care decideau ceva (ce anume nu conta), se oferea câte o pălincă în plus fiecărui membru. Nu e clar dacă pentru curaj, pentru derută sau pentru că „așa era civilizat”.

Secolul XIX – Iluminismul românesc și primele reglementări scrise

În 1848, în „Proclamațiunea de la Islaz”, între punctul 3 și punctul 4, exista o formulare misterioasă: „Femeia să se bucure de respect și prezența ei să aducă bucurie și plată între cetățeni.” Istoricii au bănuit mult timp că era vorba despre o metaforă. De fapt, era un text legal care fundamenta sporul de femeie în noua epocă a națiunii moderne.

De atunci, și până la Regatul României, acest spor a fost perfect integrat în viața politică: regina Elisabeta primea onoruri literare, iar miniștrii care aveau soții vizibile în societate primeau diurnă dublă.

Erau ani în care o femeie putea produce plusvaloare doar stând pe un scaun într-o sală de Consiliu. Iar bărbații din jur încasau cu demnitate bonusul „pentru toleranță de gen”.

Comunismul: era de aur a sporului ascuns

Aparent, comunismul a șters toate diferențele. Practic, le-a amplificat în taină.

În anii ’70, în marile comitete de partid, dacă apărea o femeie cu coc și dosar, toți cei prezenți primeau o „compensare pentru presiune ideologică”. Se aloca în carne, în vouchere pentru stațiuni balneare și în vată sanitară de import.

Mai mult, în uzine, dacă în comitetul de femei pătrundea accidental o ingineră, se înregistra în dosarul de personal un „plus de mobilizare colectivă”, transformat în spor de vechime. Femeia, chiar absentă, putea produce sporuri prin simpla menționare în protocol.

A fost și o tentativă eșuată, în 1987, de a introduce Sporul de mămică sindicalizată, dar a picat la ședința Comitetului Executiv, pentru că secretarul județean de partid nu înțelesese cine exact trebuia să-l primească. Mămica sau politrucii?

România contemporană: apogeul ipocriziei administrative

Anul 2025. La SAPE – o companie obscură dar bine hrănită – sporul de femeie revine, glorios, ca simbol național. Nu e un spor pentru femeie. Ci pentru ceilalți, pentru norocoșii care au avut privilegiul de a sta în același consiliu cu o femeie. Și ce femeie? Nu se știe. Nici nu contează. E prezentă. E acolo. Atât.

Cei din CA încasează 56.000 lei + 10% pentru prezența unei femei în consiliu. Ea poate să lipsească fizic, să tacă, să nu decidă nimic. Dar existența ei conferă ”valoare” altora.

Este, dacă vrei, un spor ontologic. O binecuvântare bugetară. Un miracol.

Sporul de femeie a fost reinventat sub o formă inclusivă, modernă, europeană. Nu pentru a promova femei – Doamne ferește! Ci pentru a premia lumea pentru faptul că le acceptă.

România, în care femeia aduce valoare… doar prin alții

Aceasta este țara în care, dacă ești femeie, ai doar câteva variante:

Să mori, lent, într-o famile de muritori lenți, după ce ai produs cei doi copii necesari prelungirii unui nume total nesemnificativ.

Să te zbați de una singură și să nu primești nimic. Dacă reușești un pic, e clar că ești o curvă împuțită, ți-ai croit drum cu veverița.

Să devii amanta unui succesful businessman de partid și de stat. Pentru asta… e nevoie de talent, botox, silicon sau o minte brici.

Sau să intri într-un Consiliu – pentru ca alții să fie plătiți în plus. Asta pornește numai după ai rezolvat câte ceva la punctul 3.

E o mistică aici. O esență românească. Femeia nu e promovată. Dar devine, prin simpla ei existență, generator de spor, de plusvaloare pentru ceilalți. Este o icoană contabilă, o prezență divină în Excel-ul bugetar.

Sporul de femeie nu e doar o invenție a imposturii bugetare. E o relicvă a unei obsesii mai vechi: să nu recunoaștem meritele reale, dar să inventăm mecanisme prin care prezențele simbolice se transformă în avantaje materiale – pentru cine trebuie.

Și cine trebuie, în România, are întotdeauna un pix pregătit pentru încă 10%.

Cuvântul final al lui Dingo Rămureanu:

„În România, femeia nu este încurajată să strălucească — e doar contabilizată ca sursă de lumină pentru alții. În loc să fie respectată pentru ce face, e folosită ca justificare pentru ce nu fac ceilalți. Și totuși, prezența ei generează spor. Nu pentru că e recunoscută, ci pentru că e rară. Ca o eclipsă de soare: toți se uită la ea, dar nimeni nu o poate privi direct, fiindcă ar orbi de rușine.”

Femeia este pretextul genial al propășirii naționale.

Cu ea în consiliu, totul devine posibil: banii curg, rapoartele înfloresc, sensul vieții bugetare se luminează. Nu pentru că ar decide ceva, ci pentru că există. Este firul roșu al legitimității moderne, aura de blândețe care justifică orice orgie de cheltuieli. Într-o lume în care performanța e o glumă proastă și meritul – un mit fondator uitat, femeia devine altarul imaginar pe care băieții noștri pricepuți își rostesc scuzele financiare.

Cum spunea, tot Dingo Rămureanu, atât de înțelept:
„Nu e vorba despre femeie. E vorba despre cum ne spălăm pe conștiință, inventând miracolul feminin ca scut pentru risipă. Dacă Eva a fost izgonită din Rai, azi e readusă în board – pentru ca toți ceilalți să încaseze în numele ei.”

Și… cine suntem noi să-l contrazicem tocmai pe Dingo?!?