Transparența cu porția: când dreptul la intimitate devine scut pentru privilegiați

Decizia de ieri a Curții Constituționale de a restrânge accesul public la declarațiile de avere a stârnit un val de revoltă — unii sinceri, alții isterici, unii motivați de principii, alții de pură apartenență tribală. În această cacofonie, pierdem din vedere esențialul: nu despre voyeurismul cetățeanului e vorba, ci despre încredere — în stat, în funcționari, în democrație.

S-a spus că în Occident nu toate categoriile de funcționari publici trebuie să-și expună averea. Adevărat. Dar acolo, instituțiile chiar funcționează, iar clientelismul și captura politică nu sunt sporturi naționale. Acolo nu e nevoie să știi dacă portarul de la prefectură și-a tras SUV din leafa de bugetar. La noi, însă, lipsa încrederii în instituții a generat o nevoie disperată de control social, adesea în lipsa altor forme de control. Eficiența ANI e oricum o glumă tristă. În acest context, declarația de avere a fost adesea singura oglindă, chiar imperfectă, a unei posibile corupții.

Dar da, are dreptate și Marian Godină. E absurd ca un polițist sau un funcționar fără vreo poziție decizională să fie expus cu toate veniturile și detaliile personale pe internet. E invaziv. E disproporționat. Mai ales când ajungem la soț sau soții, la credite ipotecare sau la venituri câștigate cinstit, dar judecate în piața publică.

Problema e că decizia CCR nu protejează pe Marian Godină. Îl protejează, de fapt, pe politrucul numit director de regie sau pe șeful de instituție care încheie contracte cu statul și se învecinează periculos cu conflictul de interese. Asta e perversitatea subtilă: în numele intimității lui Godină, se ridică un zid de protecție pentru rețeaua de influență politică.

22:03 • POLITICĂ

Marcel Boloș critică decizia CCR privind declarațiile de avere: „Nu avem ce ascunde!”

06:17, 30.05.2025 • POLITICĂ

Cine sunt greii din PSD care își vor publica în continuare declarațiile de avere

Într-un stat în care demnitarii și funcționarii publici nu ar fi percepuți, în mod justificat, ca niște pioni pe tabla intereselor de partid, poate că această dezbatere ar fi fost alta. Mai calmă. Mai așezată. Poate am fi avut chiar o lege mai rafinată, care să facă diferența între ce e legitim să fie public și ce nu. Poate că ANI ar fi funcționat real, nu doar formal.

Dar nu suntem acolo. Suntem aici. Unde numirile în funcții publice sunt recompense pentru obediență. Unde se cumpără influență pe bugetul statului. Unde funcția e instrument de îmbogățire. Și unde, când nu mai avem nimic, ne rămâne doar dreptul de a vedea — și de a întreba.

Ce face decizia CCR, în acest context? Închide ochii cetățeanului. Ridică opacitate acolo unde oricum domnea neîncrederea. Nu oferă garanții de protecție reală pentru funcționarii de rând, ci oferă un precedent pentru disimularea averilor nejustificate. Mai grav: deschide calea unei retoricii de tip „nu ai nimic de ascuns, dar nici să nu întrebi”, alimentând o cultură a suspiciunii și a neasumării.

Reacțiile politicienilor care anunță că își vor publica în continuare declarațiile de avere sunt notabile — dar insuficiente. Grindeanu, Suciu sau Corlățean știu că această decizie nu le servește, politic vorbind. Dar nici nu o condamnă în fondul ei. Ei își exprimă, mai degrabă, un disconfort tactic, nu o opoziție de principiu.

Adevărul e că nu mai avem nevoie doar de declarații de avere. Avem nevoie de o redefinire a integrității publice. De un sistem care să diferențieze între cei care administrează putere și cei care doar bifează o funcție tehnică. De un ANI care nu doar colectează hârtii, ci anchetează activ și independent. De reguli clare care să protejeze dreptul la intimitate, dar și interesul public.

Dar, mai ales, avem nevoie să înțelegem că transparența nu este un moft. E singura ancoră de încredere pe care o mai avem într-un stat unde prea des aflăm despre abuzuri doar după ce prejudiciile au fost produse.

Și dacă transparența doare, înseamnă că avem ceva de vindecat. Nu de ascuns.