Stadiul actual al „reformei”: cosmetizare cu TVA, deficit în marș pe nisip și ziduri de cauciuc în fața schimbării

Ridicăm TVA-ul ca să dăm bine la poză, renegociem deficitul ca să nu se răstoarne camionul, iar în rest ne uităm la aceleași instituții anchilozate cum dreg aparențele. dacă asta e „reformă”, atunci deșertul încă n-a văzut ploaie.

Se spune că reforma e o alergare de fond.

La noi, e mai degrabă o sesiune foto în care schimbăm lumina, nu motorul. Creșterea TVA-ului a servit drept semnal extern: „uită-te, piețe, suntem serioși”. A funcționat ca o frână de mână în ultima clipă — suficient cât să nu fim aruncați la categoria „junk”.

Dincolo de poză, însă, aparatul fiscal e același: colectare slabă, ANAF nedigitalizat și obosit, deficit împins cu vorba până la 8,4% (aproape acolo unde eram), pensiile speciale încremenite în zidul magistraților, iar administrația locală apărată cu îndârjire de garniturile de cumetri.

S-a reaprins și discuția despre Parlamentul de 300, validată cândva de un referendum, dar acum tratată ca un basm vechi. Întrebarea e simplă: unde e, de fapt, Reforma?

Semnalul TVA: fotografie reușită, motorul tușește la turare

Creșterea TVA a fost tratată ca un control tehnic reușit: mergem cu mașina la inspecție, un mecanic ne zice „ai făcut bine, ai schimbat ștergătoarele”, iar noi plecăm înapoi pe autostradă cu bieletele rupte. Mesajul extern și-a atins ținta — agențiile de rating au văzut o mișcare fermă și au lăsat ciocanul jos. Dar înăuntru, în motorul fiscal, piesele sunt aceleași, uleiul e vechi, iar șuruburile joacă.

De ce nu e reformă?

Pentru că schimbarea de TVA e o măsură transversală care lovește în volum, nu în structură. Îți crește încasarea per vânzare, dar nu-ți repară scurgerile. Colectarea rămâne slabă, evaziunea respiră, iar economia reală încasează șocul prețurilor. E ca și cum ai turna apă într-un vas cu găuri și ai fi fericit că ai urcat nivelul cu doi centimetri, fără să te intereseze că pe dedesubt se scurge la fel de bine.

Adevăr incomod:

TVA-ul este, pentru autorități, cel mai comod din taxe — se adună „automat”, la casă. E și motivul pentru care e preferat: nu cere inteligență instituțională. O colectare sănătoasă, însă, cere exact opusul — digitalizare în adâncime, trasabilitate, curaj în controalele mari și, mai ales, o cultură a conformării construită prin simplitate, nu prin pândă.

ANAF, pacientul care își schimbă pijamaua, nu tratamentul

ANAF arată ca un spital vechi în care te lovești de aceeași linoleum de pe vremea când se fuma în holuri. „Digitalizare” înseamnă, în cel mai bun caz, portaluri care șuieră ca niște modemuri mentolate, formulare pdf cu câmpuri rigide, semnături electronice care nu se pupă cu nimic și ferestre de mentenanță exact când ai termen.

Figurile triste se rotesc.

Nu e doar lipsa de tehnologie, ci reflexul de castă: șefii se schimbă între ei, oamenii buni pleacă, iar mulțimea se adaptează — adică nu mai încearcă nimic. E o cultură de conformism și frică. În astfel de ecosisteme, orice reformă reală ar trebui să rupă două verigi: modul în care se fac controalele (de la vânătoare de bonuri, la focus pe risc real) și modul în care se comunică cu contribuabilul (din pedeapsă în ghidaj).

Efectul în teren?

Colectarea e mai slabă, pentru că aparatul nu vede unde se pierd banii, ci unde e ușor de umflat statisticile. E simplu să amendezi micul întreprinzător prins cu un formular incomplet; e complicat să spargi o intermediere de milioane făcută cu trei firme-paravan și o cursă prin paradisuri fiscale. Din păcate, aparatul nostru alege „simplu”.

Deficitul la 8,4%: un fel de „aproape bine” care te lasă exact unde erai

Renegocierea deficitului la 8,4% a fost prezentată drept „victorie a realismului”. Realismul cui? Al cifrelor care nu coboară, dar măcar nu sar gardul? E o reușită administrativă în logica „să nu crape acum”, dar nu are nimic eroic. În traducere liberă:
– nu putem scoate apa afară din barcă la viteza la care intră;
– am convins însă portul să ne lase să acostăm încă un sezon, promițând că la anul ne aducem pompă nouă.

Un deficit mare e o ruletă cu viitorul.

Îl poți rostogoli, îl poți „explica”, îl poți cosmetiza. Dar la un moment dat se sfârșește muzica. Fără o creștere de colectare și fără tăierea unor cheltuieli parazitare, rămâi cu aceeași problemă: ce faci când piețele nu mai vorbesc în decibeli, ci în dobânzi?

Pensiile speciale: zidul ferm al magistraților și o țară care tace cu dinții strânși

Aici nu e nici măcar teatru. E fortăreață. S-a spus, s-a rescris, s-a „armonizat”. La capăt, zidul magistraților rămâne rece, neted și înalt. Oricine s-a apropiat cu un baros politic a fost întâmpinat cu două arme redutabile: procedura și jurisprudența favorabilă.

Nesimțirea nu e o insultă, e o diagnoză.

Când ai categorii care pleacă la pensie la vârste indecente, cu venituri post-active care depășesc consistent veniturile din activitate, iar argumentul suprem e „independența”, e limpede că ai pierdut legătura cu noțiunile de echitate și solidaritate. Independența justiției nu stă în cecuri groase, ci în proceduri curate, concursuri reale, răspundere.

„Se așteaptă decizia CCR.”

Sigur. Se așteaptă mereu ceva — ca într-o anticameră interminabilă. Doar că între timp curge sângele bugetului. Și mai curge ceva: încrederea celor care plătesc taxe. Când un stat cere sacrificiu de la mulți, dar păzește la sân niște privilegii absurde pentru puțini, nu vorbim despre justiție, ci despre feudalism cu robe.

Reforma administrației: nu se apără primarii, se apără familiile primăriilor

Aici lucrurile se spun rar pe nume: rezistența nu vine de la primari, ci de la rețelele lor. Un edil poate negocia politic orice: comasări, externalizări, reguli noi. Ce nu poate negocia e părerea mătușii care a prins post la „cultură”, a cumnatului de la „asociația de dezvoltare”, a nașului din „serviciul achiziții”.

„Rudele și acoliții” nu sunt un accident; sunt coloana vertebrală a clientelismului local. Acolo se scurg banii. Acolo se plantează loialitățile. Acolo se construiesc fortărețe mici care apără cu îndârjire aparatul așa cum e. Când vii cu reforma, ei aud altceva: „vine cineva să ne dea afară din casă”. Iar primarul știe că acea „casă” e baza lui electorală.

Rezultatul?

Comisii, consultări, proiecte-pilot. Nimic care să atingă substanța: număr de posturi, criterii de performanță, depolitizare a recrutării, audituri reale. La fel ca la ANAF, reforma înseamnă să schimbi nu doar proceduri, ci tipare mentale. Iar tiparele mentale au rădăcini în rubedenii.

„300 de parlamentari”: un referendum rece ca o piatră și o clasă politică fără memorie

Când se aduce vorba de reducerea numărului de parlamentari la 300, cei vizați zâmbesc cu politețe juridică: „a fost demult, e consultativ, nu se mai potrivește, nu reflectă realitatea noilor atribuții, sistemul a evoluat”. Șirul de explicații e lung. Adevărul scurt e altul: clasa politică nu vrea să renunțe la locuri.

„Bun-simț” vs. realpolitik.

Pe fond, un Parlament mai suplu n-ar garanta calitate — dar ar tăia simbolic o felie de nemulțumire publică. Ar arăta o minimă solidaritate cu o societate care a strâns cureaua până i-au ieșit capsele. Faptul că subiectul e tratat acum ca un artefact istoric spune multe despre distanța dintre aleși și alegători.

Nu e doar o cifră.

E încredere. E semnalul că „au auzit”. Că dacă tot cerem tuturor să accepte sacrificii, începem cu noi. În lipsa acestui gest, orice predică despre responsabilitate bugetară sună ca o melodie veselă pe un vapor cu găuri.

Unde e Reforma?

Ce s-a reușit, în realitate:

• un semnal fiscal către exterior (prin TVA) care a mai calmat temerile și a ținut ratingul la suprafață;
• o negociere a deficitului care a împiedicat o ruptură bruscă;
• în plan declarativ, o reactivare a temelor: digitalizare ANAF, criterii de performanță în administrație, discuții despre corectarea privilegiilor.

Ce NU s-a reușit (esențialul):

• colectare: fără saltul tehnologic și cultural din ANAF, totul rămâne cârpeală;
• tăiere de cheltuieli structurale: nu hârtii, ci posturi și programe inutile;
• pensiile speciale: nici măcar o reducere simbolică nu a trecut de zidul sistemului;
• administrația locală: resursele continuă să hrănească familii extinse, nu proiecte;
• consolidare politică în jurul unui plan: coaliția nu vorbește pe o voce, ci pe patru;
• capital de încredere: oamenii nu simt că povara e distribuită echitabil.

Economia reală: presiune pe consum, investiții în derivă, inițiativa privată cu frâna de mână

TVA-ul împinge prețurile în sus într-un moment în care puterea de cumpărare e deja mușcată. Companiile își refac calculele: unde mai are sens să investești dacă cererea se subțiază și capitalul devine mai scump? Statul, în loc să fie sprijin, rămâne birocratul cu ștampila.

Ce vede antreprenorul?

Vede că i se cere corectitudine, dar i se oferă labirint. Vede că termenele de plată ale statului sunt „flexibile”, dar penalitățile lui nu. Vede licitații scrise ca pentru cineva anume. Vede instituții care răspund greu, sau deloc. Așa mor nu doar idei, ci și impozite viitoare.

Întrebarea grea: de ce nu putem?

Pentru că reforma lovește în trei ziduri simultan:

1. Zidul intereselor organizate. Magistrați cu pârghii, sindicate cu ștanță, grupuri locale cu bani. O minoritate coezivă bate o majoritate amorțită de fiecare dată.
2. Zidul politic de coaliție. Când decizia se negociază la patru mese simultan, fiecare are veto, nimeni n-are răspundere.
3. Zidul cultural. Noi am învățat să ocolim statul, nu să-l reparăm. Așteptăm „să se descurce cineva”. Iar acea așteptare perpetuează nimicul.

Adevărul simplu: reforma costă. Costă voturi, costă prietenii, costă liniștea la televizor. Cine nu e gata să plătească nota iese din scenă cu „dialog” pe buze și nisip în pantofi.

Cum ar arăta un an de reformă adevărată (exercițiu de imaginație, fără „planuri de măsuri”)

N-o să facem listă tehnică — ai spus-o clar: am tot propus „soluții” în gol. Dar putem picta hărți de impact. Reforma se vede dacă, într-un an, se întâmplă trei lucruri perceptibile pentru omul normal:

• coada dispare în două locuri-cheie ale vieții administrate (acte și sănătate);
• o categorie privilegiată simte, în mod real, corecția (nu „armonizarea”);
• banul public devine urmărit, nu povestit (poți vedea, de pe telefon, cui i-ai plătit o bordură).

Dacă după un an nu putem bifa nimic din astea, atunci nu e reformă. E PR.

Ce urmează dacă mai alergăm un sezon pe loc

Se întâmplă ceea ce am descris deja cu metafora „deșertului populismului”: când instituțiile nu livrează, vine la putere retorica. Acolo nu există bugete, există strigăt. Nu există planuri, există vinovați.

Pericolul nu e ideologic, e social.

O societate convinsă că statul e de decor intră în modul „fiecare pentru sine”. Fisurile nu se văd în sondaje; se văd în doctorii care pleacă, în profesori care tac, în antreprenori care mută banii unde nu-i doare capul, în tineri care își fac bagajele fără nervi și fără melodramă.

De aici încolo, orice guvern vine moștenește aceeași mină antipatică: un aparat blazat, rețele locale cu rădăcini și un public în care cinismul a devenit mod de apărare.

Reforma nu e o promisiune, e o tăietură

Unde suntem? În același loc, doar că puțin mai scump. Am ridicat TVA-ul ca să părem serioși, am împins deficitul mai încolo ca să nu fim făcuți de râs la masă, iar în rest păzim statuile. ANAF rămâne un castel care-și mută cortinele, pensiile speciale un zid lucios, administrația locală o rețea de familii, iar Parlamentul — fix la dimensiunea comodă pentru cariere.

Reforma adevărată nu e o „narațiune”. E o tăietură: o linie clară între ce a fost și ce nu mai acceptăm. Dacă nu vedem acea linie, suntem încă în faza frumoaselor intenții și a fotografiilor bune. Iar fotografiile, știm bine, nu țin loc de apă în deșert.

Verdictul onest:

Am reușit să evităm un eșec imediat. Nu am reușit să construim succesul următor. Și nu-l vom construi până nu ne asumăm că reforma înseamnă să supărăm pe cineva anume, nu să convingem pe toată lumea. Când toate grupurile sunt mulțumite, singurul păcălit e viitorul.