Stereofonia politică: cum ne vrăjesc simultan două voci care se contrazic

De ce politica românească pare transmisă în stereo, cu doi actori pe fiecare canal și niciunul responsabil de mesajul final?

O țară, două voci… și un cor de nulități

România politică trăiește de ani buni într-un fenomen pe care, cu voia ta, îl vom numi stereofonie politică. Nu pentru că ar exista armonie, nu pentru că suntem o nație cu sunet de înaltă fidelitate, ci pentru că totul ne vine în urechi pe două canale opuse: stânga zice una, dreapta zice alta — și, de cele mai multe ori, ambele mint. Mai grav: aceiași oameni vorbesc în ambele direcții, în funcție de conjunctură.

Nu mai avem doar ipocrizie. Avem dolby stereo de ipocrizie. Un politician spune ceva la microfonul de la Parlament și altceva în microfonul de la Antena 3. Același om. În aceeași zi. Cu același nod la cravată.

Politicianul stereo: două frecvențe, aceeași gură

Există o categorie tot mai frecventă de personaje publice care trăiesc în paralel pe două canale. Să luăm un exemplu imaginar, dar cât se poate de credibil:

• Canalul 1 (pentru electorat): „Susținem cu tărie agricultura românească și fermierii noștri muncitori!”
• Canalul 2 (pentru băieții cu fonduri): „E ok să dăm niște bani pentru niște sere chinezești, doar nu stăm în trecut…”

Acestea nu sunt contradicții. Sunt strategie comunicațională, ar zice consilierul. Adică minciuni distribuite inteligent în funcție de publicul-țintă. Un fel de spectacol cu surround, în care alegătorii sunt convinși că aud ceva important, când de fapt e doar ecoul gol al propriei lor speranțe.

PSD, PNL, AUR: fiecare cu stereo-ul său

Partidele mari au trecut demult de la mono la stereo. PSD are canalul social pentru popor („ajutoare, pensii, mămăligă caldă”) și canalul business pentru băieții din spate („autostrăzi doar acolo unde avem terenuri”). PNL variază între Europa în gura mare și clientelism de județ în șoaptă. Iar AUR e simultan canal de gospel naționalist și techno paranoid – cu haiduci pe TikTok și iconițe în buzunar.

Toți vorbesc pe două frecvențe. În campanie spun: „Suntem cu voi!”; la guvernare spun: „Nu avem ce face”. Când sunt în opoziție spun: „Guvernul e ticălos!”; când intră la putere spun: „Încercăm să reparăm haosul lăsat de ceilalți”. Întrebarea logică e: Care alți ceilalți? Nu erați voi și în guvernul trecut? Dar în stereofonie nu e loc pentru logică. Doar pentru impresie sonoră.

Stereofonia nu e doar tehnică, e metodă de control

Acest model nu e întâmplător. E perfect util pentru a crea confuzie și pasivitate. Dacă spui două lucruri complet opuse în același timp, oamenii nu știu ce să mai creadă. Nu mai știu de cine să fie supărați. Se retrag, se blazau, votează mai rar sau votează… cum le vine. Exact cum le place și politicienilor stereo: să zacă în lipsă de alternativă clară.

Stereofonia politică e arta de a spune tuturor ceea ce vor să audă, fără să fii niciodată responsabil pentru ceea ce ai spus. E România cu două difuzoare și niciun mesaj coerent.

Cazurile de manual: cum recunoști stereofonia

• Un politician care spune că statul e prea gras, dar are șase rude angajate la primărie.
• Un lider care susține NATO la Bruxelles și vorbește despre suveranitate la Băile Herculane.
• Un partid care zice că vrea digitalizare, dar nu răspunde la e-mailuri.

Fiecare ziarist știe: interviurile cu astfel de oameni par uneori greșit înregistrate. Pe o bandă spune „da”, pe cealaltă spune „nu”. Și nu ai ce monta. Pentru că nu există un mesaj, ci doar o pastă fonică din care se extrage ce convine în acel moment.

Soluția? Poate că avem nevoie de mono, nu de stereo

Poate că România are nevoie de un politician mono. Nu monolitic, nu primitiv, ci pur și simplu: consecvent. Care să spună același lucru și la Iași, și la Bruxelles. Și la microfon, și pe grupul de WhatsApp. Care să aibă un singur canal, dar să fie clar. Fără ecouri, fără reverberații.

Dar în era în care adevărul e remixat, iar sinceritatea e remix pentru TikTok, politicianul mono pare un personaj SF. Probabil cineva îl va scoate la pensie cu scuza că „nu e destul de adaptat la realitățile complexe”.

România, prinsă în surround-ul nimicului

Stereofonia politică nu ne oferă pluralism. Ne oferă doar cacofonie. Și când te învârți între două canale mincinoase, creierul intră în panică și începe să vibreze. Nu pentru că a înțeles, ci pentru că a renunțat să mai înțeleagă.

Așa că poate e timpul să dăm mai încet volumul. Să căutăm liniștea. Și poate, doar poate, să identificăm în hărmălaie vocea unui om care chiar spune ceva. Pe un singur ton. Cu un singur sens. Și cu o singură miză: să fim mai puțin proști decât am fost ieri.

Doamna Ipotenuza Tiriplic, analist distins și gospodină desăvârșită, intervine decisiv, într-o intervenție răvășitoare, live la o dezbatere despre stereofonia politică:

**„Stereofonia politică este, de fapt, o spirală a disonanței sincronizate. Când stânga și dreapta se aud perfect în căști diferite, creierul alegătorului se topește între iluzii complementare. E o manipulare acustică a realității, o simulare afectivă a unei alegeri care nu există.

De fapt, ceea ce pare pluralitate este un monolog cu ecou. Politicienii nu comunică – ei reverberează. Unul spune ‘România educată’, altul spune ‘România suverană’, dar ambii citesc de pe același prompter masonic, sincronizat pe frecvența 432 Hz a resemnării naționale.

De aceea, alegătorul modern trebuie să învețe să asculte cu pielea, nu cu urechile. Doar epiderma mai poate detecta diferențele subtile dintre promisiune și păcăleală, dintre convingere și convenție. Eu una, de exemplu, simt imediat pe ce canal mint – stâng sau drept. Și atunci îmi scot căștile și-mi torn o supă caldă.”**

Și… cine suntem noi s-o contrazicem?